La fiecare sfârșit de
făurar și început de mărțișor este sărbătorit Dragobetele. Sărbătoare și
deopotrivă personaj, Dragobetele a fost reactivat și valorizat ca contrapondere
la un import de peste Ocean, ,,Valentine's Day”. Se poate vorbi în cazul acesta
de o miză competițională. ,,Misiunea lui simbolică era aceea de a se opune
pentru a se substitui Sfântului Valentin, zi de sărbătoare a dragoste, care ar
fi trebuit să dispară, nefiind necesar în condițiile în care românii aveau
deja, o sărbătoare cu aceeași funcție”[1].
Dincolo de o competiție mediatică,
de comercializarea acestei zile, Dragobetele după opinia lingviștilor nu ar fi
decât o deformare a unei sărbători din slavona bisericească, așa cum s-a
întâmplat în cazul Streteniei (denumirea populară a ,,Întâmpinării Domnului” (2
februarie) care se numește prescurtat teretenie, trătenie, trântenie sau
Vovidenie (,,Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie), cu forma
veche de văvedeniie, cu variantele obedenie și bovidenie[2].
Dragobetele este însoțit de epitetul
,,cap de primăvară” pe care lingvistul Vasile Bogrea îl consideră derivat din
denumirea sărbătorii din 24 februarie: Întâia și a doua aflare a capului Sf.
Proroc Ioan Botezătorul. Viețile Sfinților pomenesc de uciderea Sf.
Proroc la porunca regelui Irod Antipa (21 î. Hr – 39 d. Hr.). Capul Sfântului a
fost îngropat în curtea palatului regelui, iar trupul în Sevastia, o cetate a
Samariei. Ioana, femeia lui Huza, pomenită în Evanghelia de la Luca (8,3;
24,10) a luat cinstitul cap noaptea și l-a pus într-un vas de lut și l-a așezat
cu mare cinste în mutele Eleonului, unde era satul lui Irod.
La apariția lui Iisus, Irod
nemaigăsind capul Sf. Proroc a vestit în cetate că ,,Ioan pe care l-am tăiat,
acela s-a sculat din morți și pentru aceasta se lucrează puteri prin el”[3].
Etnologul timișorean Ioan Viorel
Boldureanu circumscrie înăuntrul sacrului cele două componente magicul cu acces
spre imanent și misticul cu aspirație spre transcendență.
Pentru a lămuri pe deplin acest
lucru, cunoscutul dascăl dă și o explicație lămuritoare: ,,Să luăm unul din
exemplele cele mai obișnuite din conduita creștinului practicant al zilelor
noastre. Trecând prin fața bisericii, prin fața unei troițe, a unei cruci, el
își face semnul crucii; în momentul în care gândește ceva de felul ‹‹Doamne
ajută-mi››, dar mai ales o rostește, dând glas gândului, el induce (respectiv
exaltă) ,,componenta” magică într-un cadru și motivație inițială religioase”[4].
Același lucru ni-l afirmă Ernest
Bernea într-o carte din 1944, în care conciliază credința creștină cu datinile
și obiceiurile. Astfel fiecare moment din zi, săptămână sau lună are o calitate
proprie și care în final a generat calendarul[5].
O veche mențiune a Dragobetelui
provine din Calbor, comuna Beclean din Ardeal. Pe un Triod păstrat în
biserica greco-catolică din această localitate, tipărit în 1774, Nicolae Iorga
(1906) a descoperit următoarea însemnare: ,,Ziua de Dragobete. Vreme timpurie”[6].
Știm însă, -ne spune Tudor Sălăgean[7] – că Dragobete era nume
propriu, pentru că un purtător al acestuia, Dragobete din Mehedinți, făcea
parte, în 1821, din oamenii de încredere ai lui Tudor Vladimirescu, care îi
încredința misiuni la Belgrad.
Legendar, Dragobetele lui Hasdeu
este un personaj plasat în jurul Babei Dochia, Vasile Bogrea ne spune
că Dragobetele este numit și Dragomir (drăguțul păsărilor) sau Nicodim, fiul
Babei Dochia. Emil Petrovici într-un cunoscut studiu intitulat ,,Folclor din
Valea Almăjului” (1935) îl pomenește pe Dragobete ca pe un personaj comic care
plecat la pădure i-a înghețat fluierul la nas. Datorită acestui necaz și-a
pierdut oile pe care le-a avut în grijă. Găsirea oilor a adus și bucuria
cinstirii acestei zile.
Sărbătorirea Dragobetelui era în
calendarul neîndreptat pe ziua de 24 februarie și în cel nou pe 8 martie pentru
anii normali și 9 martie pentru cei bisecți. Acest lucru ne este demonstrat de
făurirea unui ,,colac de casă, în formă de păpușă, încondeiat”, împărțit pe 9
martie. În sprijinul acestei ipoteze, Adrian Fochi pomenește de 3 zile de
sărbătoare a Dragobetelui: pe 24 februarie, 1 și 25 martie.
Structura arhaică, legendară,
sărbătoarea creștină care i-a dat un nouă semnificație, prezența eroului din
vremea lui Tudor Vladimirescu dau consistență sărbătorească acestei zile
demonstrând încă o dată dacă mai era cazul că omul este prins între ciocanul
culturii și nicovala naturii. Relația Natură-Cultură nu se consumă (numai) în
afara omului, ci (mai ales) înăuntrul lui. Fiind generat de natură și generator
de cultură, omul este produsul simbiozei dintre o ființă naturală și una
culturală[8].
[1] Otilia Hedeșan, ,,Dragobete:
vecinătăți și subînțelesuri”, în Mirela Bucin, Otilia Hedeșan, Tudor Sălăgean,
Szabó Zolt, Rodica
Zafiu, Dragobetele: cinci deschideri, Editura Universității de vest,
Timișoara, 2020, p. 86 (Se va prescurta în continuare vol. cit.)
[2] Rodica Zafiu, ,,Dragobete: construcția discursive (de la nume la
personaj)”, în vol. cit., p. 27.
[3] https://doxologia.ro/viata-sfant/intaia-doua-aflare-capului-sfantului-ioan-inaintemergatorul-botezatorul-domnului,
accesat în 24. 02. 2023.
[4] Ioan Viorel Boldureanu, Antropologie
culturală. Dreapta credință, Tipografia Universității de Vest, Timișoara,
1997, p. 12-13.
[5] Ernest Bernea, Civilizația
română sătească, Ediție îngrijită de Rodica Pandele, Editura Vremea,
București, 2006, p. 62.
[6] Tudor Sălăgean,
,,Dragobete: redescoperirea”, în vol. cit., p. 10.
[7] Tudor Sălăgean, art.
cit.”, p. 10.
[8] Andrei Oișteanu, Ordine
și haos. Mit și magie în cultura tradițională românească, Editura Polirom,
Iași, 2013, p. 576.
