Cult și cultură pe urmele a doi cărturari români (II)

 

   La sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, îl vom evoca pe domnitorul și cărturarul român Dimitrie Cantemir de la a cărei naștere s-au împlinit 350 de ani (26 octombrie 1673) și 300 de ani de la trecerea la cele veșnice (21 august 1723). Dincolo de același nume purtat, două războaie ruso-turce ni l-au adus la București pe Sfântul Dimitrie cel Nou (1768-1774) și l-au trimis în exil pe Dimitrie Cantemir (1711).

     Dimitrie Cantemir cel mai mare umanist din perioada feudală a literaturii române[1] s-a născut în satul Silișteni, de pe malul Elanului, în ținutul Fălciului, sat astăzi dispărut într-o familie modestă. Tatăl său, Constantin, a fost mercenar în armata poloneză a craiului Jan Cazimir, ceauș spătăresc în Țara Românească, iscoadă a otomanilor către Camenița și apoi domnitor al Țării Moldovei (1685-1693). Mama, Ana Bantăș a avut cu soțul ei, Constantin, doi fii, pe Antioh și Dimitrie. Constantin a fost un apropiat al domnitorului muntean Șerban Cantacuzino care l-a sprijinit în obținerea tronului.

         Deși de condiție modestă (nu știa carte), Constantin l-a trimis la școală pe fiul Dimitrie, mai întâi pe lângă preotul Ieremia Cacavelas, originar din Creta, unde a deprins limbile greacă, latină și italiană și teologia ortodoxă. Ajuns la Constantinopol în anul tipăririi Bibliei de la București (1688) a cunoscut Marea Școală a Patriarhiei Ecumenice. Aici, Cantemir a luat cunoștință și de cultura arabo-turcească, intrând în legături cu învățați turci și deprinzând limbile: turcă, persană și arabă. Cunoaște în felul acesta: istoria, teologia și folclorul mahomedan despre care va scrie mai târziu. Le cunoaște obiceiurile, datinile, credința și scrie în lucrarea Sistema religiei mahomedane, în care apar elemente din creația artistică, școală, filosofia, medicina și dreptul[2].

        În 1693 boierii Țării l-au ales pe Dimitrie Cantemir domnitor pentru trei săptămâni (martie-aprilie 1693). În jurul anului 1700, Cantemir a revenit în Moldova unde s-a căsătorit cu Casandra, fiica lui Șerban Cantacuzino. După 10 ani, la 14 noiembrie 1710, Dimitrie Cantemir a ajuns domn al Moldovei, domnind până la 16 iulie 1711, când în urma luptei de la Stănilești a trebuit să ia calea exilului în Rusia. Țarul Petru cel Mare i-a dăruit o curte la Moscova și o alta la Harkov, unde s-a și stabilit. În scurt timp a devenit sfătuitor al țarului, traducător, iar pentru lucrarea Descrierea Moldovei a devenit membru al Academiei de Științe din Berlin.

   Dimitrie Cantemir a trecut la cele veșnice  la moșia sa, Dimitrovska de lângă Moscova unde a și fost prohodit în curtea bisericii ,,Sfinții Constantin și Elena”, ctitoria sa. În anul 1935, osemintele domnitorului și cărturarului moldovean au fost așezate la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

   Opera lui Cantemir e bogată. Vom nota cărțile lui teologice cele mai importante: Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, sau giudețul sufletului cu trupul (1698), Imaginea cu neputință de zugrăvit a științei sacre (1700); Loca obscura in Catechisi (1720); Sistemul sau Întocmirea religiei mahomedane (1722) și capitole dedicate Bisericii din Descrierea Moldovei[3].

   Cercetătorii operei cantemiresciene au vorbit despre Ortodoxia prezentă prin învățăturile teologice, fundamentate biblic și patristic. Credința într-un Creator și Providență dumnezeiască.

     Încă de la începutul carierei sale de scriitor, el va dezvolta pe larg ideea biblică și patristică potrivit căreia omul-microcosmos, e liber să se supună rânduielilor din macrocosmos: ,,Cunoscând cele adevărate alegem cele bune, scrie el, căci are putința de a alege în chip desăvârșit liber (Divanul III, 1).

      Ortodoxia, într-un sens larg, este sinonimă cu libertatea pentru Cantemir; această parte a Bisericii creștine poate fi concepută ca un templu al libertății integrale a credincioșilor, iar apărarea Ortodoxiei poate echivala cu ,,apărarea ființei noastre naționale” precum s-a spus[4].

      În cadrul Ortodoxiei sale, Cantemir vorbește de prezența harului lui Dumnezeu, necesar mântuirii, importanța și cinstirea poruncilor, înnoirea credinței prin har și deosebirile interconfesionale între iudei, creștini și mahomedani uniți însă prin legea morală și rugăciunea comună a celor trei religii.

      Prin lupta sa națională realizată prin domnie, diplomație și carte, Dimitrie Cantemir a făcut cunoscut peste hotarele țării lui viețuirea unui popor latin și ortodox, păstrător al credinței Mântuitorului oglindită în datinile și obiceiurile lui.

---

[1] I. D. Lăudat, Dimitrie Cantemir. Viața și opera, Editura Junimea, Iași, 1973, p. 5 (Se va prescurta în continuare Dimitrie Cantemir…).

[2] I. D. Lăudat, Dimitrie Cantemir…, p. 17.

[3] Antonie Plămădeală, Dascăli de cuget și simțire românească, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 242-243.

[4] Nicolae Chițescu, ,,Ortodoxia în opera lui Cantemir”, în ,,Glasul Bisericii”, nr. 9-10 / 1973, p. 1098.