Este ceea ce reușesc să întreprindă cei doi autori, Ioan Traia și Doru
Sinaci, în volumul Clopodia, conacul celor trei personalități, Editura
Eurostampa, Timișoara, 2024, 137 p..
Cei doi autori, sunt
cecercetări consacrați ai satelor timișene și arădene, care fiecare în județul
în care trăiesc au reușit să publice o salbă de monografii. Ioan Traia,
proaspătul Cetățean de Onoare al Comunei Jamu Mare este și președintele
Asociației Publiciștilor Presei Rurale din Banat, forul cultural care adună
laolată pe publiciștii satelor bănățene.
Multe sunt calitățile
scriiturii de față, prima este cea a înșiruirii datelor vechimii istorice
într-o povestire. Spunea într-o altă carte Nicolae Manolescu: ,,...omul
este un animal care povestește și singurul domesticit cu ajutorul povestirilor.
Un cuvânt repetat, ajunge să dresezi un câine sau un cal. Ca să se lase vrăjit,
omului îi trebuie un miez epic, relatarea unei întâmplări, o povestire” reușite
cu asupra-le de măsură de autorii acestei preafrumoase cărți.
Structurată în 4 capitole distincte Cartea Clopodiei reușește să ofere
cititorilor un orizont livresc al așezării și oamenilor ei. Am vorbit mai la
deal de calitățile cărții și am identificat prima, aceea de a face din datele
istorice o povestire. A doua
calitate neîndoiasă este cercetarea propriu-zisă a autorilor, planul lucrării, bibliografia edită și inedită (Peter Palmann, Informații
despre Clopodia; Anca Raluca-Majaru, Castelul ,,Wekerle-Petala” din
Clopodia,, utilizarea metodelor de studiu – statistica și presa.
În introducerea
volumului, I. Traia oferă o carte
de vizită a satului: ,, Clopodia sat în județul Timiș cu o istorie
interesantă cu o primă atestare documentară în unul din defterele turcești din
anul 1569, cu mulți moșieri ce aveau proprietăți mari în hotarul satului, cu o
populație multietnică și multiconfesională, cu o parte din populația românească
strămutată în anul 1808 și care împreună cu populația din Jamu Mare, Surducu
Mare și Ferendia au întemeiat un sat nou în granița militară Petrovasâla azi
Vladimirovaț în Serbia. Sat ce a suferit deportarea nemților în URSS și
deportarea chiaburilor în Bărăgan, sat unde a fost arestat Horia Sima în 19 mai
1940. Din aceste motive înserez în lucrare informații istorice despre acest
sat, fără să fac cu adevărat monografia satului, ci doar aduc la lumină un set
de informații pentru a contura mai elocvent imaginea satului” (p. 7-8).
Primele informații legate de teritoriul satului Clopodia le avem prin intermediul arheologiei prin descoperirea tezaurului monetar din
1933 care include și monede din epoca daco-romană.
Ceea ce dă localității
statornicitate este continuitatea istorică. Indiferent de epocă, localitatea Clopodia
cu suișuri și coborâșuri continuă să existe.
În timpul ocupației
otomane (1552-1716), satul
Klokotia funcționa în nahia
Vârșețului și avea la 1569, 17 case, iar numai după 10 ani, în 1579, 30 de case
(p. 31).
Sub habsburgi
(1716-1867), Clopodia apare în concripția din 1717 ca Klobodia, cu 42 de case. Pe harta lui Mercy din 1723-1725, apare ca Klopodia care ținea de Comitatul Carașului (1779), cu 115 români, comform unui
tabel statistic al zonei de cercetare. Harta militară a Banatului
realizată în 1769-1772 arată că satul Klogodia avea 237 de
familii și 6.898 de iugăre.
După încorporarea
Banatului la Ungaria (1778 / 1779) s-a produs fenomenul colonizării. Lipsa
pământului necesar existenței au trimis 106 familii din Clopodia în
procesul de colonizare în Uberlandul (pe uscat trad.) dintre Alibunar și Satul
Nou (p. 43). Oamenii au fondat Petrovasâla (azi Vladimiovac) și acolo au și
rămas.
Autorul primei
monografii a satului Petrovasâla (Nicolae Pența, Monografia comunei
Roman-Petre (Petrovosello) 1808-1908, Progresul, Oravița, 1911) a
identificat numele famililor din Clopodia: Jivoin Nica, Gruia Nicodin, Novac
Bălan, Păun Dema, Pau Sechișan, Maroc Șoșdean (p. 48).
În vederea pregătirii
amintitei monografii, învățătorul Nicolae
Pența a ajuns în 1905 la Clopodia și
consemnează realitatea de pe teren: ,,... am aflat 1785 suflete români. Comuna este destul de frumoasă. Are doi
preoți, doi învățători și două biserici p. 54.
Mai însemnat este că în această comună a fost o familie Cocora, care era foarte bogatăși cum spun bătrânii din Clopodia putredă de bogată; aceasta familie au zidit biserica pe banii lor. Urmă de această familie au remas numai biserica și o criptă familiară în curtea bisericii, unde toți Cocoronii sunt îngropați. Aceasta riptă este 2 metri largă și 12 metri lungă, zidită în ocolul bisericei...” (p. 55).
În vremea Primului
Război Mondial au fost deportați din Clopodia preoții Petru Oalde și Virgil Pop
pentru ,,spionaj în favoarea României” și ,,agitații contra statului”.
Autorii prezintă alte
câteva evenimente din viața românilor: realizarea Unirii românilor, Legea
Agrară din 1921, Al Doilea Război Mondial și instaurarea regimului comunist din
România.
Abia instaurat regimul
comunist când a hotărât prin Consiliul de Miniștri (hotârârea nr. 200 / 1951)
deportarea în a doua zi de Rusalii a bănățenilor și mehedințenilor din 297 de
localități în Câmpia Bărăganului. Se păstrează mărturia deportatei Viorica Henț din Clopodia asupra calvarului la care au fost supuși
oamenii. Un paroh al bisericii din Clopodia a fost Florian Rațiu (1964-1974),
fost deținut politic.
Capitolul al III-lea ne
dezvăluie din tainele trecutului Bisericii și a Școlii din Clopodia.
Cea mai veche însemnare (1749) legată de biserică arată că în sat erau 180 de case păstorite de preotul Ioan Ivanov. După câțiva ani, în 1757 erau 201 de case, biserică
din lemn, cu hramul Preasfintei
Fecioare Maria, ridicată sub episcopul Maxim Manuilovici (1829-1833) și doi
parohi Ioan Popovici și Novac Pomaru la 1720.
În 1762 biserica de lemn a fost pictată de diaconul Vasile Loga din Tismana și
așezat în Banat, unde la Mănăstirea Srediște a întemeiat o școală de zugravi
bisericești (O dovadă a unității de limbă și neam a românilor!). Biserica
astfel împodobită a fost sființită în 1896.
Biserica Ortodoxă de
astăzi datează din 1937 și a așteptat 77 de ani pentru a fi sfințită. În
treacăt amintesc chipul părintelui Andrei Vlaica, care bolnav fiind s-a ocupat
de continuarea construcției după anul 2000.
Școala a ființat din
1776 fiind considerată ,,școală
veche de dăscălie” posibil mai
veche decât anul primei consemnări. Atunci satul a avut 303 case și un
învățător, pe Iancu Cocoroviciu (Cocora).
Ultimul capitol este
destinat Castelului ,,Wekerle-Petala” cu cei trei proprietari ai săi: Wekerle
Sándor, generalul Nicolae Petala și Octavian Furlugeanu.
Realizată după un plan
bine stabilit, cu o bogată bibliografie și o deosebită ilustrație fotografică
și documentară, studiul dedicat localității Clopodia umple un gol în cercetarea
monografică locală.
