Dorința de cunoaștere a satelor
bănănețene ne este astâmpărată cu o nouă realizare monografică închinată
satului Groși din județul Timiș. Autorii, prof. Ioan Traia și dr. Cătălin
Balaci sunt reputați cercetători în dezvelirea istoriei, tradițiilor bănățene,
fiind ostenitori în cadrul Muzeului Satului Bănățean din Timișoara.
Din
Argument-ul cărții aflăm de imboldul
neostoit al autorilor în cunoașterea satului: ,,Există în om o vie și firească curiozitate față de trecutul său și al
comunității de unde provine. Întoarcerea spre obârșii, spre rădăcinile din
care-și trage sevele, spre evenimentele, tradițiile și mentalitățile care l-au
creat ca om, comunitate, popor au constituit preocupări generoase ale unor
truditori ai scrisului. Din această pleiadă de truditori, mulți s-au aplecat cu
dăruire, trudă și competență spre a lumina unele din tainele trecutului și nu
puțini au avut ca obiect de cercetare chiar istoria unui sat, a unei
comunități, având în vedere valorificarea trecutului istoric și cultural al
unui sat”. (p. 5).
Acestei
dorințe oneste de cercetare se mai adaugă și faptul –deloc neglijabil– că
singurul nostru cosmonaut Dumitru Dorin Prunariu își are obârșia din Groșii
Banatului. Pentru a certifica acest lucru, autorii volumului de față apelează
în demersul lor științific la un fragment dintr-o monografie închinată
cosmonautului bănățean: ,,Ilie Prunariu, bunicul dinspre tată, era unul dintre
cei mai școliți oameni din Groși, sat al comunei Margina, județul Timiș. Făcuse
Primul Război Mondial și fusese primar o perioadă în frumoasa localitate de pe
Valea Begheiului. A lucrat mulți ani la pădure și a murit la 87 de ani.
Bunica
Maria, deși provenea din părinți înstăriți, a avut de suferit ‹‹grație››
zgârceniei acestora. Fată isteață din Coșevița se va mărita cu Ilie, flăcăul
care o pețise, chiar și fără zestre. Împreună vor avea trei copii: Simion
(tatăl personajului), Saveta și Valeri. Ultimii doi vor rămâne în sat,
trăindu-și durerea de a nu fi avut copii.
La
casa bunicilor, aflată la capătul satului, venea Dorin în perioada vacanțelor
și se bucura de minunățiile oferite de generoasa natură”. (p. 7).
În
cuprinsul a IV capitole (Cadrul geografic, Istoricul satului Groși, Biserica și
Școala și Așezări, toponime, administrație) autorii încearcă și reușesc să
refacă istoria unui sat din epoca veche și până în zilele noastre folosind o
bogată și valoroasă bibliografie formată de lucrări de diverse specialități:
geografie, istorie, toponimie, etnografie, pedagogie, lingvistică, teologie ș.
a. Între autorii ,,clasici” în întocmirea oricărei monografii îi amintim
selectiv pe: Paul Binder, Nicolae Bocșan, Gheorghe Ciuhandu, Remus Crețan,
Vasile Frățilă, Fr. Griselini, Liviu Mărghitan, Florin Medeleț, Ioan Munteanu,
Ion B. Mureșianu, Nicolae Săcară, I. D. Suciu, Dumitru Țeicu, Aurel Țintă și
mulți alții.
Cel
dintâi capitol este destinat geografiei locului (Relief, Clima, Hidrografia,
Solurile, Vegetația și Fauna). Având un caracter introductiv nu vom zăbovi
asupra conținutului acestuia poate doar în a aminti formarea reliefului: ,,Relieful comunei este destul de variat,
ca rezultat al unui proces îndelungat de evoluție în care s-au format și pus în
loc șisturi cristaline. Din punct de vedere geologic teritoriul comunei este
așezat pe un teren cristalin la peste 500 m adâncime, peste care s-au depus
orizonturile panonice constituite din marnă, intercalate cu nisip și argilă”.
(p. 13-14).
Așezarea
umană din Groși s-a format în pădurile de stejar, gorun și tei a locului.
Pentru identificarea istoriei vetrei satului, autorii, Ioan Traia și Cătălin
Balaci pornesc de la istoria Banatului, a așezării așa cum apare aceasta
menționată în cărți deja apărute dar și în arhivele bisericești și naționale. Debutul
cap. al II-lea destinat Istoricului
satului, începe cu o mărturisire sinceră asupra ineditului cercetării:
,,Lipsa unor cercetări arheologice sistematice nu ne permite să ne pronunțăm cu
certitudine asupra vieții pe aceste meleaguri. În stadiul actual al
cercetărilor, în absența unor săpături arheologice sistematice în hotarul
satului, precum și din cauza publicării parțiale a descoperirilor sau a
nepublicării rezultatelor unor cercetări, se știe destul de puțin despre
peisajul arheologic al satului Groși”. (p. 21).
Cu
toate acestea, autorii reușesc prin analogie cu studierea microzonei să tragă
câteva concluzii acceptabile pentru epoca veche. Descoperiri neolitice au fost
identificate la Bulci și Căprioara, cele din epoca bronzului la Bulci și
Birchiș, din cea a fierului cu cele două subdiviziuni ale ei, Hallstatt și La
Tène la Bulci și în sfârșit romane la Birchiș, Bulci și Căprioara. Aceste
descoperiri atestă locuirea ținutului din vechime. Pentru cei care vor citi această
monografie, autorii, desigur specialiști, în demersul lor punctează
caracteristicile fiecărei faze de locuire umană; dezvoltarea agriculturii,
adaptarea economiei la zonele de relief, constituirea relațiilor sociale
întemeiate pe familia de tip patriarhal, apariția comerțului. (p. 25-28).
După
epoca începuturilor, cea de-a doua subdiviziune cronologică este cea a Voievodatului bănățean, perioada în care
Banatul era deja organizat la venirea ungurilor în Câmpia Panonică în veacul al
IX-lea. Voievodatul lui Glad, apoi al lui Ahtum și-a avut capitala la Morisena
(Cenad) și a stăpânit Țara Banatului până la Criș. (p. 35). Prin trădarea lui
Ahtum de fratele său Chanadinus a avut loc intervenția maghiară. O concluzie
pertinentă asupra acestei epoci este lăsată de autori: ,,Moartea lui Ahtum nu înseamnă lichidarea voievodatului, ci doar
schimbarea celui ce-l conduce. Acest principiu al unei singure familii
stăpânitoare de țară, cu reprezentanți aleși din ramura principală sau ramuri
colaterale, este și o realitate a întregului Ev Mediu românesc, indiferent de
zonă. Voievodatul bănățean condus de Ahtum este numit de izvoarele citate o
țară terra regnum (regat). El îngloba
atât Banatul, cât și Crișana”. (p. 36).
Acum
apar și primele atestări documentare care sunt puse de autorii Monografiei Groșilor nu pe seama unei
populări a ținutului, ci pe apariția relațiilor feudale. ,,O adevărată
‹‹explozie›› de atestări documentare ale așezărilor bănățene se produce în
secolul al XIV-lea, îndeosebi în a doua jumătate a sa. Ea nu poate fi pusă
nicidecum pe seama unei populări masive, ci doar pe momentul în care aceste
așezări intră în sfera relațiilor de producție de tip feudal și de
instituționalizare a acestor relații. Atestarea documentară relativ târzie a
comitatelor, ca forme politico-administrative – 1156 Arad, 1177 Timiș, 1197
Cenad, 1200 Caraș - este o dovadă a acestei lentei pătrunderi spre est.
Rezistența vechilor forme de organizare autohtonă –cnezatele– a determinat
această încetineală organizatorică”. (p. 38).
Prin
Groși este atestat ,,drumul sărarilor”. Drumul pornea din Căprioara până la
Căpâlnaș, iar de acolo spre sud-vest prin Groși, Zorani și Margina unde se unea
cu Drumul Mare. (p. 46).
,,Prima atestare a satului Groși ar putea
fi anul 1508-1519, când se amintește ca proprietate a lui Abrahamfy. Și în
materialul cules de Nicolae Ilieșiu în perioada interbelică pentru a redacta o
monografie a Banatului am găsit aceeași informație legată de prima atestare a
satului Groși”. (p. 49).
Sub
ocupația turcească (1552-1716) satul a fost locuit (Ion Lotreanu) iar
locuitorii au fost siliți să se adapteze împrejurărilor. În 1595 Sigismund
Bathory a donat posesiunea Groși împreună cu alte sate lui Ștefan Iosika. La
venirea lui Ștefan și Valentin Török la Margina au luat parte și iobagii George
Sârb și Stan Gorjan din sat.
După
înlăturarea jugului de lemn cu cel de fier, habsburgic este pus pe provincia
dintre Dunăre și Mureș. Primul guvernator, contele Claudiu Floriund Mercy
(1718-1734) a împărțit Banatul în 11 districte printre care și Lipova care
îngloba și satul Groși. Localitatea este menționată și în conscripția din 1717
cu 16 case.
Din
timpul Dualismului amintim înființarea Partidului Național Român în 1869, a Astrei (1896),
mijloace prin care s-a trezit conștiința națională a românilor din Banat. Din
Primul Război Mondial satul a dat 14 eroi, 4 răniți și doi voluntar întorși din
prizonierat. (p. 66-67).
În
preajma evenimentului Marii Uniri s-a format și în Groși Garda Națională din 18
persoane între care și Ilie Prunariu. O măsură mult așteptată după unirea
Banatului cu România a fost Reforma agrară din 1921. ,,Prin reforma agrară din
1921, în satul Groși au fost împroprietărite 57 de persoane cu 1-2 iugăre, după
cât pământ au avut înainte de aplicarea reformei agrare. În plus, a fost
împroprietărită școala de stat cu un 1 iugăr”. (p. 72).
În
cel de al Doilea Război Mondial satul a dat un erou pe frontul de Răsărit. După
1948 a
fost impus regimul comunist. Chiar dacă nu s-a putut realiza colectivizarea
agriculturii ,,satul era supus plătirii unor cote ruinătoare, schimbările
produse în mentalitatea și munca sa, întreținute de autorități, au afectat
puternic ființa țăranului bănățean”. (p. 75).
Capitolul
al III-lea este ocupat de Biserică și Școală, ca cele două instituții
tradiționale de educație ale poporului român.
În
microzona Groșilor au fost atestate mai multe biserici și mănăstiri catolice:
Bulci, Căpâlnaș, Sanctul Michel care la origine au fost biserici ortodoxe
,,luate de aceste ordine în perioada ofensivei catolice”. (p. 83-84).
,,Primul
lăcaș de cult se pare că a fost adus aici din Ostrov, în a doua jumătate a
secolului al XVII-lea. Pe o Cazanie
de la Iași (1643) avem o însemnare a presbiterului Alexandrescu din Groși, 21
Nov. 1864” .
(p. 88). Din 1767 avem și numele unui preot, Gheorghe Nestorovici, născut în
Pojoga și hirotonit la 16 ian. 1764. Parohia cu 48 de case făcea parte din
Protopopiatul Lipovei. (p. 89).
Biserica
de lemn de astăzi cu hramul ,,Adormirea Maicii Domnului” a fost adusă în sat la
1826 din Căpâlnaș unde a fost ridicată în 1741. ,,Biserica este construită din lemn de gorun pardosit cu pământ,
acoperită cu șindrilă, după spusa locuitorilor, ctitori, antrepenori,
sculptorul și pictorul nu se știe cine sunt. Dimensiunile clădirii în interior,
lungimea de 19 metri ,
lățimea de 7 metri ,
înălțimea de 7 metri .
Stilul în care este zidită biserica este stilul roman după cum se vede de la
arhitectură și pictură. Hramul ei vechi și actual: Cuvioasa Parascheva”. (p
90). Biserica a fost târnosită la praznicul Bunei Vestiri în 1822 de episcopul
Ștefan Stancovici, prilej în care hramul a devenit Sfânta Cuv. Parascheva.
În
prezentarea bisericii, autorii dau date despre celelalte bunuri ale lăcașului
liturgic: pictură, antimis, clopote, troițe și cruci, cartea veche
bisericească, obiecte de cult, cimitire. Tot cu acest prilej sunt amintiți
preoții, cântăreții, epitropii, vizitele canonice etc.
Alături
de Biserică, Școala Confesională apoi de Stat are ca punct de naștere anul 1838.
Construcția, întreținerea și modernizarea a revenit parohiei. (p. 123). Primul
învățător consemnat a fost Partenie Ungur din Bata 1830-1838. Preotul Ilie
Moțiu a fost și învățător în perioada 1878-1883 și ctitor al școlii împreună cu
păstoriții săi. (p. 125).
În
cadrul activității culturale amintim Asociația religioasă ,,Sfântul Gheorghe”
(1929) care a avut 33 de membrii. Aceasta a dispus de Cor, a organizat
manifestări cultural-religioase. Corul a susținut concerte și la Margina,
Sintești și Temerești. (p. 129).
Preotul
Ioan Bucșa a înființat o filială a Astrei în 1944 cu 44 de membrii și cor
școlar. Tot aici sunt amintiți: intelectualii satului și portul popular.
Cel
din urmă capitol, IV, propune cititorilor mai multe date legate de așezări,
toponimie și administrație. Am reținut aici două informații: o legendă cu
privire la întemeierea satului și etimologia așezării pe care le redăm spre
exemplificare: ,,Tradiția populară ne
spune că satul Groși a fost întemeiat de trei ciobani, care în transhumanță cu
turmele de oi au găsit aici locuri bune de pășunat. Desigur că, locurile fiind
izolate, departe de administrația stăpânilor austro-ungari, cei trei ciobani:
Stan Gorjan din Gorj, Gheorghe Sârbu – din Hațeg și Ioan Ursu– din Vărădia,
și-au construit stâne și colibe de locuit pe terenurile pe care le-au păscut cu
turmele lor. Astfel Stan Gorjan și Gheorghe Sârbu au pus stânele și au
întemeiat așezări pe dealul Cerceaja, și Ioan Ursu pe dealul ce-i poartă numele
(Ursu). Din lipsă de apă, cu timpul, aceștia s-au stabilit pe actuala vatră a
satului, pe așa numita uliță a Crâstenilor (după 1600). S-au mai așezat aici și
alte familii, venite de pe Valea Mureșului – Căpâlnaș, între cele mai vechi
fiind cunoscută familia Crista, nume pe care îl poartă și astăzi familii din
sat.
Numele satului se pare
că vine de la cuvântul ‹‹groș›› care conform Dicționarului Limbii române înseamnă ‹‹buștean››.
În limbajul actual
‹‹groșii›› sunt bucăți de lemn, fasonate, care se folosesc în construcția
caselor, introducându-se între ‹‹căței›› (stâlpi ciopliți, cu șanțuri pe două
fețe în care se introduc capeții groșilor). La începutul existenței
comunității, toate casele s-au construit din ‹‹bușteni›› și ‹‹groși›› între
‹‹căței››. De aici și numele satului Groși”. (p. 139-140).
Prin
prezenta carte încercatul, harnicul și priceputul monograf Ioan Traia aflat cel
de-al zecelea volum monografic și dr. Cătălin Balaci la debut reușesc să ofere
locuitorilor satului o monografie a toposului binecuvântat din pădurea
Făgetului o carte de vizită a contituității firești în vatra satului. Cartea
este totodată și un manual al locului atât de necesar astăzi când există
pericolul dezrădăcinării de casa părintească. Prin toate filele volumului
răzbate credincioșia locuitorilor față de sat, biserică, școală, tradiții și
obiceiuri. Într-un trecut nu atât de îndepărtat localitatea si-a avut oamenii
săi care nu l-au părăsit contribuind la fala de astăzi a acestuia, fie că e
vorba de meșterii lemnari care au reparat în cursul anilor biserica, fie truda învățătorilor
localnici și a celorlați intelectuali care au pus umărul la dezvoltarea
satului.
Sincere
felicitări autorilor, iar cititorilor răbdare și atenție în dezvelirea unei
bucăți de suflet care de astă dată poartă numele de Groșii Banatului!
