La începutul primăverii în fiecare an ne amintim de
jertfa celor 40 de mucenici din Sevastia Armeniei. Aceștia au fost soldați
romani care au îmbrățișat Creștinismul în timpul lui Liciniu (308-324).
Dovediți că sunt creștini au fost îndemnați să aducă jerfe zeilor, iar pentru
că au refuzat au fost lăsați să înghețe într-un lac din acele ținuturi.
Amintirea jerfei acestor mucenici s-a păstrat până
astăzi prin câteva obiceiuri la români. În
ziua Mucenicilor, se aprinde gunoiul, iar oamenii sar peste foc în
amintirea chinurilor celor 40 de mucenici, sau pentru ca în vara în care va
urma să fie sănătoși. Copiii înțeapă
pământul cu bețe, gest prin care ,,alungă” iarna și cheamă primăvara.
,,Măcinicii” este un străvechi obicei sărbătorit de 9 martie, considerat hotar
între iarnă și vară, între zilele aprige ale Dochiei și cele călduroase ale
Moșilor. Obiceiurile din ziua de Mucenici se desfășoară după un anumit
scenariu: prepararea ,,sfinților, sfințișorilor, bradoșilor”, aceștia fiind un
fel de colăcei sub formă de ,,8”, unși cu miere și presărați cu nucă. Se credea
că, în această zi, este bine să bei până la 40-44 de pahare cu vin (cred că
păhărele mici), pentru purificarea sângelui. De Mucenici se curățau stupii. Se spune în popor că așa cum va fi
vremea în această zi, va fi încă 40 de zile[1].
În această zi
potrivit hotărârii Patriarhiei Române se face pomenirea deținuților politici
din perioada 1948-1989, ziua amintește de jerfa
deținuților anticomuniști din România. Anul trecut ne-am amintit de martirii
creștini din temnițele comuniste și de efortul Patriarhului Justinian Marina de
a salva Biserica Ortodoxă Română și de o menține vie prin slujire, învățământ
și misiune, prin editarea de carte religioasă, liturgică ș. a..
Anul acesta
vom încerca să ne aducem aminte de mecanismele regimului comunist așa cum reiese din scrierile unor cercetători și publicate în volum:
Cosmin Budeancă, Florin Olteanu (coord.), Stat
și viață privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iași, 2009, 454
p..
Prima grijă a oricărui regim totalitar o reprezintă
aparițiția unor norme juridice care să sprijine acțiunea politică. Legea fundamentală a fost Constituția R. P. R., în două
versiuni: 1948 și 1952. Cea din urmă este ,,prima
și ultima Constituție stalinistă din România”. Prin această Constituție
asistăm la inaugurarea partidului unic, singurul conducător al tuturor
instituțiilor statului. În art. 86 se prevedea pentru prima dată că ,,Partidul
Muncitoresc Român este forța conducătoare atât a organizațiilor celor ce
muncesc, cât și a organelor și instituților de stat”. Orice contestare a
legimității conducerii statului devenea ilegală[2].
Pe plan administrativ-teritorial a
apărut Regiunea Autonomă Maghiară, Regiunea Stalin, iar județele au devenit
după model sovietic, raione, orașe
raionale, comune și sate.
O luptă a fost dusă de partidul unic de a șterge
memoria colectivă. În acest sens au fost
epurate cărțile, au fost distrse sate și orașe prin realizarea unor clădiri
rupte de tradiția poporului român.
Pentru cenzura cărții a apărut la început un Departament de Control care urmărea din 1944
presa, acordând vize ,,pozitive” și ,,negative” acestora. Din 1945 controlul a
fost extins și asupra cărților. Din această Comisie de Control a făcut parte
reprezentanți din Societatea Scriitorilor Români și Academia Română conduși de
ministrul Propagandei, Petre Constantinescu-Iași.
Au fost
distruse volume de o inestimabilă valoare, au fost epurate anticariatele,
bibliotecile particulare și publice, cele școlare fără niciun criteriu. Au fost topite operele lui Timotei Cipariu, Dimitrie Cantemir, Constantin
Rădulescu Motru, C. Nary, M. Ralea ori Perpessicius. Din această enumerare
vedem că au fost distruse cărțile unor personalități ale culturii românești, de
la reprezentanții Școlii Ardelene, la prinți ai Moldovei, filosofi, pedagogi,
critici literari.
Cu o furie nemaoîntâlnită s-au controlat 35 magazine
de anticariat de cărți din care s-au scos 587 lucrări nedifuzabile și epurabile;
5 librării cu secție de bibliotecă de împrumut la care s-au blocat 77 de
volume; o anticărie cu o secție de bibliotecă de împrunut la care s-au blocat
56 cărți; opt anticării cu standuri în locuri fixe, care nu aveau autorizația
de funționare a Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor; 5 biblioteci de
împrumut în care s-au găsit 180 de cărți epurate și nedifuzabile; 4 librării cu
secție de anticariat de unde au fost scoase 110 lucrări[3].
Cu acest prilej au
fost topite volume bisericești între care amintim Anastasimatar în traducerea lui Anton Pann (1854) și Mărturisirea ortodoxă a lui Petru Movilă
imprimată la Tipografia Arhidiecezană din Sibiu în 1855.
De interes s-au bucurat bunurile imobile și mobile
ale foștilor conducători ai satului. Noii
conducători comuniști, muncitori și proletari în aceeași măsură au preluat bunurile fostei burghezii: vile,
mobile, opere de artă, obiecte de valoare (bijuterii, ceasuri), vestimentare
ș. a..
Pentru întreținerea așa-zisei legalități a fost creată o Direcție a Administrației
bunurilor devenită Întreprindere de locuințe și localuri și Direcție de
Bunuri (1948-1953). Toate bunurile confiscate au fost la dispoziția
Ministerului de Interne condus de Alexandru Drăghici. A existat o acțiune de jaf organizat la vilele din Sinaia și Predeal,
castelele din Lăpușna, Sinaia, Săvârșin și Mogoșoaia. Parte din aceste
bunuri au fost preluate de personalul politic, parte au fost oferite sub forma
unor cadouri colaboratorilor iar altele au trecut granițele țării. Un tablou celebru
de Nicolae Grigorescu, Carul cu boi
(o variantă), este făcut cadou sovieticilor cu ocazia aniversării a 800 de ani
de existență a orașului Moscova, alături de două icoane valoroase, componente
ale colecției Gheorghe Tătărăscu[4].
Atacul asupra proprietății a reprezentat de la
începutul instaurării regimului comunist forma prin care s-a început crearea
omului nou dezrădăcinat de casă și valoarea ei, el devine priveag la oaș punând
umărul la dezvoltarea industriei. În
locul parcelei de pământ lucrată individual a apărut întovărășirea apoi Gospodăria
Agricolă de Producție ca formă colectivă de lucru. Înscrierea a fost și ea
impusă prin brațele coercitive ale Partidului, Miliția și Securitatea. Gheorghiu-Dej susținea ,,intervenția
statului asupra forțelor poiieței și insista ca țăranul să fie obligat să își
vândă toate produsele cum vrem noi, nu
cum vrea el”. Dej considera că ,,nu e bine ca țăranii să rămână autonomi.
Atâta timp cât aceștia rămân în afara controlului partidului, orice încercare
de a regla economia ar fi inutilă”[5].
În această activitate se înscrie și fenomenul
deportării începând din 1949, ultimul val a avut loc în iunie 1951 când au
fost deportate din zona de vest 10.099 de familii.
Sobordonarea
lumii rurale unui regim care își dorea cu orice preț
acest lucru s-a realizat treptat, având în primul rând la bază un sistem de
impozite cu mai multe componente: impozitul agricol, cotele obligatorii,
achizițiile și contractările. Dintre toate acestea, sistemul cotelor
obligatorii a fost elementul indispensabil cu repercursiuni în plan politic,
economic și social. În primul rând, în plan politic se lovea în dușmanul de
clasă din mediul rural, chiaburul; în al doilea rând, pe plan economic, statul
putea obține gratuit o mare parte din produsele agricole, existând în același
timp posibilitatea exportului de cereale către U. R. S. S. și C. A. E. R.,
livrări care se făceau sub prețul pieței; și, nu în ultimul rând în plan
social, pentru a păstra salariile cât mai mici, se asigura aprovizionarea cu
alimente, la prețuri scăzute, a populației de la orașe și a muncitorilor. […]
După 13 ani de asalt asupra satului românesc, regimul comunist putea afirma că
își îndeplinise obiectivului urmărit cu atâta stăruință, și anume subordonarea
lumii rurale. În sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naționale, desfășurată
în 27-28 aprilie 1962, Gheorghe Gheorghiu-Dej anunța încheierea procesului de
colectivizare, amintindu-se că formele socialiste de proprietate dețin 95% din
suprafața arabilă a țării și 93,4% din suprafața agricolă, cu 3.201.000 de familii, în timp ce
proprietatea individuală țărănească se redusese de la 88% la 3,5%[6].
Presiunea,
intimidarea, șantajul, controlul s-a aplicat asupra familei. Acolo unde soțul sau soția era în închisoare celălalt rămas cu
copilul trebuia să divorțeze fiind presat cu pierderea locului de muncă ori
retrogradarea într-un post inferior pregătirii avute.
După eliberare
s-a continuat supravegherea, șicanarea persoanei pe mai departe, chiar
atentatul cu colet-capcană. Acestea au avut loc în
februarie 1981 și i-au vizat pe Nicolae Penescu militant al Partidului Național
Țărănesc, pe scriitorul Paul Goma și Șerban Orescu militant al Partidului
Național Liberal care au format dizidența românească din Occident. La München a
fost fondat Radio Europa Liberă cu o secție română care critica regimul
Ceaușescu.
Securitatea
supraveghea pe noul locuitor al orașelor care din proprietar a devenit chiriș
și datorită noului său adăpost, apartamentul la bloc mult mai ușor de controlat. Au fost supraveheate școlile, unitățile mulitare dar și
corespondența. Dacă în cazul blocurilor, școlilor, unităților militare au fost
recrutați informatori o muncă grea a reprezentat-o ,,verificarea” corespondenței.
Cea mai importantă era considerată corespondența care
pleacă și sosea la București, cantitatea zilnică fiind de cca. 125.000 de
scrisori. Un colectiv alcătuit din 26 de ofițeri, organizat în trei schimburi,
controla întreaga cantitate de cosespondență a Bucureștiului, depistând
scrisorile aparținând persoanelor urmărite de către direcțiile operative. Alți
opt lucrători operativi cercetau caracterele de scris de peste 40.000 scrisori
pentru a depista scrisorile particulare ale autorilor de manifeste. Patru angajați
lucrau la lipitul și dezlipitul scrisorilor supuse cenzurii sau celor care
aparținând persoanelor urmărite de direcțiile operative. Doi lucrători aceau în
grijă primirea, predarea și sortarea corespndenței (oficiale și particulare) în
relația cu Poșta[7].
Ambiția de a forța dezvoltarea cu orice preț fără
costuri se vede din organizarea muncii
forțate a elevilor, studenților, militarilor în termen. În 1945 în aceste
brigăzi de lucru au fost 12.000 de muncitori. Au apărut chiar și brigăzi-școală
pentru pregătirea tinerilor. Între realizări amintim realizarea unei conducte
de gaz metan între Agnita și Botorca la care au lucrat 700 de muncitori care au
instalat conducta pe o lungime de 51,5 km, căi ferate: București-Craiova prin
Roșiori. Au mai fost realizate: depouri de locomotive, fabrici, stadioane.
Au existat și brigăzi de tineret care au lucrat în
Albania, Bulgaria, Cehoslovacia și Iugoslavia.
Condițiile atât de cazare și masă au fost vitrege
atât pentru cei care lucrau în exterior cât și în interior. Locul de muncă și
tabara de cazare erau păzite cu arme de tineri bulgari în ținută civilă. […]
Problema programului era sâcâitoare deoarece munca era fără zile de pauză.
Oficial, timpul liber aveam numai după-amiezile de sâmbătă și duminică, după ce
ne întorceam de la lucru mai devreme. Rarele plecări acasă erau aprobate
inițial de maiștri, apoi de cei doi activiști[8].
Ascensiunea și preluarea puterii în 1965 de către
Nicolae Ceausescu a însemnat o destindere ideologică până în 1970 urmată de o
perioadă dogmatică de exacerbare a cultului personalității, privațiuni de tot
felul până la prăbușirea Comunismului în 1989.
Primul atac de
astă dată asupra achitecturii Bucureștiului s-a datorat cutremurului din 1977 care a lăsat urme vizibile, pierderi de vieți omenești. Având ca bază
această catastrofă și alimentat de vizita din Coreea de Nord și-a dorit
ridicarea după model corean a unor bulevarde gigantice, un nou centru
politic-administrativ numit Palatulul Poporului încadrat bulevardului Victoria
Socialismului. Pentru realizarea acestor proiecte au dispărut clădiri vechi:
Arhivele Statului, Muzeul Militar Central, Institutul de Educație Fizică și
Sport, Teatrul de Operetă, Spitalul Brâncovenesc, Hala Unirii, Institutul
Medico-Legal, școoli, policlinici, cartiere întregi: Uranus, Rahova.
Au fost
demolate biserici și mănăstiri, altele au fost translate. La sfârșitul anului 1986, însă, în pragul Crăciunului, folosindu-se
de utilaje de mare capacitate li randament, zidurile, cupolele, turlele,
frescele, sculpturile Mănăstirii Văcărești au dispărut de pe fața pământului.
Considerată drept una din cele mai strălucite mănăstiri din arhitectura
ortodoxă balcanică, Mănăstirea Văcărești
a reprezentat cea mai importantă pierdere a patrimoniului nostru național din
anii de dictatură totalitară[9].
Totul a fost făcut în mare grabă cu o țintă precisă:
ștergerea chiar și a amintirii pentru copii și tineri. Într-o grabă
isterizantă, organele de partid au controlat acțiunea de demolare. Toată avuția
oamenilor, a instituțiilor ce cădeau sub incidența dispariției a fost aruncată
de-a valma în camione, în basculante, în mașini particulare și a fost cărată în
locuri neașteptate. Locatarii caselor proscrise s-au trezit în zori cu tabla
smulsă de pe acoperișuri, au fost câte un transport sau două de mobilă, de
haine, de ce se putea salva, ducându-le în noile apartamente, și când au
revenit, au găsit planșeele prăbușite și necunoscuți cotrobăindu-le prin
lucruri. Noile blocuri în care au fost repartizați aveau pereții încă umezi, nu
erau făcute racordurile de gaze iar lifturile nu funcționau. […] Locuri, case,
grădini și biserici și colțuri dragi; casa părinților ori cea a bunicilor,
biserica în care am fost botezați și în care ne-am cununat, școala în care am
deprins abecedarul, copacul în care ne-am cățărat când am fost copii, maidanul
pe care am bătut mingea, banca pe care am sărutat prima fată, prăvălia din colț
și chioșcul de ziare, frizeria, brutăria de cartier, toate, absolut toate ne-au
fost răpite în numele socialismului și al ,,ctitorilor” săi. Milioane de
amintiri, suflet din sufletul bucureștenilor, au fost doborâte și tăvălite sub
lama buldozerelor. O mare parte a Bucureștiului a fost distrusă premeditat, cum
n-a fost distrus în secolul nostru și în timp de pace niciun alt oraș al lumii[10].
Prin cele expuse putem observa faptul că Partidul
unic și-a impus voința în politica economică, socială, culturală a țării. Prin
Securitate s-a reușit supunerea personală a celor care nu împărtășeau aceeași
viziune: închisoarea, verificarea, controlul și intimidarea au fost tot atâtea
forme de distrugere a personalității, de ștergere a memoriei, cea mai eficientă
armă împotriva comunismului impus din exterior.
[1] Gelu Furdui, Credințe, datini,
obiceiuri și supersiții la români, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2016,
p. 35-36.
[2] Iuliu Crăcană, ,,Constituția din 1952 – prima și ultima Constituție
stalinistă din România”, în vol. Stat și
viață privată în regimurile comuniste, Editura Polirom, Iași, 2009, p. 32.
(se va prescurta în continuare vol. cit.).
[3] Liliana Corobca, ,,Procesul de epurare a cărților”, în vol. cit., p.
68-69.
[4] Elena Gherman, ,,Un aspect inedit al instaurării ˂˂egalității
sociale>> în România. Însușirea unor bunuri de către nomenclatură
(1946-1965)”, în vol. cit., p. 80-82.
[5] Cristina Roman, ,,Transformarea forțată a proprietății agricole
individuale în proprietate colectivă – represiunea (1949-1953)”, în vol. cit.,
p. 103.
[6] Sanda Borșa, ,,Procesul colectivizării în România: mecanismele
subordonării lumii rurale”, în vol. cit., p. 113-114; 120.
[7] Florian Banu, ,,Metode de intruzine a Securitate în viața privată:
rețeaua informative, cenzura corespondenței, interceptarea convorbirilor
(1948-1968)”, în vol. cit., p. 192.
[8] Nicolae Videnie, ,,Realitatea muncii forțate a elevilor trimiși în anii
1984-1989 ca brigadieri pe Șantierul Național al Tineretului Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari
versus documentele Securității”, în vol. cit., p. 250; 257.
[9] Gheorghe Leahu, ,,Relația dintre statul comunist al dictatorului
Ceaușescu și viața privată a populației capitalei între anii 1977 și 1989”, în
vol. cit., p. 238. (Se va prescurta ,,Relația dintre statul comunist…”).
[10]
Gheorghe Leahu, ,,Relația dintre statul comunist…”, p. 237; 239.
