Satul bănățean în perioada interbelică. Studiu de caz: Zona Deta

Introducere

            Vom încerca să prezentăm 10 sate bănățene la care se adaugă alte 10 aparținătoare acestora așa cum ele au fost ilustrate de cercetarea monografică. Ne-am oprit la perioada interbelică, adică timpul dintre cele Două Războaie Mondiale (1918-1944).

            Am zăbovit în demersul nostru la 20 de localități din zona Deta: Banloc; Birda (Berecuța, Mănăstire, Sîngeorge); Gătaia (Butin, Percosova, Sculea, Șemlacu Mare, Șemlacu Mic); Deta (Opatița); Livezile; Macedonia; Obad; Partoș; Petroman și Voiteg (Folea).

            Situația internațională

            Perioada interbelică debutează cu sfârșitul Primului Război Mondial (11 noiembrie 1918). Înainte însă de încheierea războiului prin Tratatul din 17 august 1916 Anglia și Franța s-au angajat în a sprijini România în făurirea statului național unitar și să o trateze ca pe un aliat cu drepturi depline. Tratatul recunoștea dreptul României asupra Banatului în întregime, a Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului[1].

            După încheierea războiului la Conferința de Pace de la Paris (1919) aceleași puteri garante României în schimbul unor interese economice au înclinat balanța în favoarea Serbiei. Aceasta a primit o parte din Banat, provincia Voivodina cu 42 de localități în care trăiesc români. Totuși până în 1924 atât românii din Regatul Sârbo-Croato-Sloven, cât și sârbii din România, traversau cu ușurință granițele pentru a-și lucra pământul aflat, conform hotărârilor Comisiei teritoriale, pe teritoriul altui stat[2].

            Prin Tratatul de Pace de la Trianon din 4 iunie 1920, delegația Ungariei a recunoscut unirea Transilvaniei, Crișanei și Maramureșului cu România. Delegația română a semnat în 9 decembrie 1920 Tratatul de Pace cu Austria, prin care este recunoscută unirea Bucovinei cu România. Printr-un tratat special a fost recunoscută și unirea Basarabiei cu Regatul României.

            Situația internă

            România la sfârșitul războiului nu a primit nicio despăgubire de război. Cu toate acestea statul unitar român a reușit să funcționeze iar după criza economică din anii ʼ30 să cunoască o dezvoltare fără precedent. Pe plan politic principalele partide au cunoscut perioade de decădere (Partidul Național Liberal; Partidul Național Român), altele au cunoscut o creștere rapidă: Liga Poporului a generalului Averescu și Partidul Țărănesc care promiteau drepturi pentru tinerii care au luptat pe front și urmașii acestora. Au fost promulgate mai multe legi care asigurau dezvoltarea statului: Legea electorală din 1918 a fost îmbunătățită în 1926 care prin legiferarea votului universal prin care au primit dreptul la vot 3, 5 milioane de români, iar în 1937, a 4,5 milioane de români, majoritatea din lumea satelor.

           

           Parlamentul României a legiferat în anii 1919-1921 mai multe legi fundamentale: Reforma agrară, Reforma financiară, Legea organizării Ministerului Muncii și ocrotirilor sociale, legea pentru organizațiile profesionale.

            Prin Legea administrativă s-au înființat județele, plasele și comunele.

            Cea mai importantă lege pentru țăranul român a fost Legea agrară (1921). În județul Timiș-Torontal s-au expropriat 242.749 jugăre (1 jugăr = 5.755 m. p.), adică 72% din suprafața arabilă deținută de marii proprietari. Această suprafață s-a împărțit la 38.569 de locuitori până în anul 1925[3]. Prin împroprietărire au apărut noi așezări, în nordul comunelor Gătaia și Sîngeorge numite ,,Colonii”. Acestea au fost populate cu români veniți din Ardeal și Banat (com. Igriș) care au primit loturi de pământ. Cu prilejul împroprietăririi, Biserica a primit la rându-i teren agricol. La Macedonia, baronul Ioan Nicolici de Rudna a deținut 2500 iugăre. Din acestea 12 iugăre a primit biserica ortodoxă din Macedonia și 20 cea greco-catolică din Petroman[4].

            A existat din partea Statului o grijă permanentă arătată țăranului. În perioada crizei economice, între anii 1932-1934 s-au adoptat patru legi de asanare a datoriilor agricole. În baza legii din 7 aprilie 1934 s-a acordat tuturor debitorilor o reducere de 50% din totalul datoriilor, restul fiind plătibil în 17 ani cu o dobândă de 3%[5].

            Viața satului

            În ceea ce privește populația satelor avem de a face cu localități românești dar și localități în care germanii (Birda și Voiteg) și maghiarii (Gătaia) au fost majoritari. După 1924 ca urmare a Reformei agrare dar și ca statornicire a granițelor dintre Serbia și România, la Birda s-au stabilit familiile Argotescu care au cumpărat pământul etnicilor maghiari și germani din localitate. Tot după Primul Război Mondial au revenit acasă cei plecați în America: Ițu, Petcu, Stoianovici și Nedelcu[6]. Aceste fenomene se adaugă celui de împroprietărire și colonizare. Toate acestea au arătat o creștere numerică a populației românești din zonă.

            Datorită dezvoltării economice au apărut noi edificii în satele bănățene: Casă Națională (1920), Banca Populară și Școala de Agricultură (1927) la Voiteg, Școală și casă parohială la Obad (1928); Școală la Opatița (1927-1928)[7], biserici noi, reparații capitale la cele vechi ș. a..

            Centrul civic al satului era format din biserică (cea mai veche instituție din localitate), școală, primărie, postul de jandarmi și birt ca loc de socializare.

            În perioada interbelică viața cotidiană presărată cu sărbători religiase cu joc în fiecare duminică. Ruga ca zi de prăznuire a satului, ciclul vieții (Naștere, Nuntă, Înmormântare), ciclul calendaristic presărat cu rituri erau ținute cu sfințenie. Munca de zi cu zi, rugăciunea, tradițiile formau zestrea spirituală a vremii.

            În colectivitățile tradiționale, obiceiurile dau un ritm propriu vieții. Respectarea și practicarea lor după rânduiala îndătinată imprima vieții colective, familiei și, în general, vieții sociale a satului o anumită cadență. în perioada muncilor agricole, ele stabileau un echilibru între muncă și odihnă; care în timpul unei zile de lucru, la coasă și la seceră, se respectau cu multă rigoare fruștucul și prânzul mare, odihna după prânzul mare, la care se cânta și se spuneau povești și cina. Duminica era organizată după o anumită rânduială; participarea la slujba religioasă, iar după-amiază petrecerile, jocul, care începea devreme și se termina odată cu venirea animalelor de la pășune, când se cânta, obligatoriu, marșul. Dincolo de credințele pe care le-au oglindit cândva, obiceiurile au avut și un sens social, al ajutorului reciproc, a asigurat o comunicare normală între oameni, necesară echilibrului social[8].

           

Alături de credințe și tradiții, perioada dintre cele două războaie mondiale s-a caracterizat printr-o bogată viață culturală. La Gătaia a activat Despărțământul Astrei care oferea sătenilor bibliotecă, conferințe de popularizare și concerte muzicale.

            Corala ,,Doina” (1923-1946) a valorificat tradițiile spirituale ale locului. Corul a fost condus de învățătorul Dimitrie Superceanu (1919). În anul 1936-1937 Corul a obținut Premiul I la reuniunea corală a județului Timiș-Torontal.

            Un alt cor a fost ,,Harmonia” (1928-1939). Alte coruri au funcționat la Șemlacu Mare condus de înv. Constantin Baia și altul la Percosova. Echipe de călușari au activat la Gătaia și Percosova și de dansuri la Gătaia și Mănăstire. O fanfară era la Șemlacu Mare și o echipă de tamburași la Sîngeorge[9].

            La inițiativa preotului Ioan Mărgineanțu, la biserica ortodoxă din Birda a funcționat Corul ,,Doina” (1928-1939) format din 28 de coriști și conduși de Guga Vidu din Mercina[10]. Același preot din Birda a fondat Reuniunea de Cântări din Opatița în 1921. Aici a activat și fanfara (1926).

            De remarcat rămâne Reuniunea Culturală ,,Sentinela” din Deta. Înființată în 1922 la stăruința prim-pretorului Valeriu Boleanțu Reuniunea a fost compusă din preoți, învățători, țărani din mai multe sate limitrofe: Banloc, Birda, Butin,  Denta, Deta, Gaiu Mic, Gătaia, Ferendia, Mănăstire, Moravița, Sculea și Șemlacu Mare[11].

           

            Portul popular

   Îmbrăcămintea a trecut în Banat de la necesitate în veacurile trecute, la starea de podoabă sub presiunea diferitelor mode create în timpurile moderne. Îmbrăcămintea astfel apărută pentru a proteja corpul de schimbările bruște de temperatură, variațiile climaterice a pierdut astăzi sensul originar. Costumul popular bănățean se concretizează printr-o mare diversitate dobândită prin conviețuirea din români cu celelalte naționalități conlocuitoare: germani, maghiari, slovaci ș. a. Din lâna prelucrată în casă se realizau stofe și piese de îmbrăcăminte (cătrințe, oprege etc.). Din pânza de cânepă se confecționau cămăși brodate cu tehnica broderiei pline sau sparte, ornamente fixe: gulerul, pieptul cămășii, mâneca, manșeta, linia inferioară a poalelor, unde se aplica fie broderie, fie dantelă.

Portul popular românesc este împărțit în femeiesc și bărbătesc. Cel femeiesc este alcătuit din cămașă cu poale, opreg, cătrință, pieptar și încălțăminte, la care se adaugă cele de acoperire a capului și cele pentru vremea friguroasă (cojoace și șube).

Găteala capului cuprinde pieptănătura și acoperământul capului. După vârstă se poate observa că într-un fel este pieptănătura copilului, alta a fetei și cu totul alta în cazul nevestei. Pieptănătura în cosițe și în cozi pentru copii și fete și acoperirea capului cu cârpa (de lucru, sărbătoare și ritual) în cazul nevestelor. Alături de cârpă a existat în trecut ceapsa. Aceasta era de formă triunghiulară sau dreptunghiulară, și ornamentată prin cusături geometrice.

Trupul era acoperit cu cămașă de pânză sau mătase. Poalele continuă cămașa de la talie în jos. Cele două piese vestimentare erau confecționate din pânză de cânepă, in sau bumbac, țesut în două ițe. Cătrința, brâul și pieptarul completează în mod fericit costumația femeii. Încălțămintea era formată din obiele și opinci, cizme mai târziu. Podoabele erau acele, agrafele, monedele de aur, iar la gât mărgele de sticlă colorată, în urechi cercei de aur, iar pe degete inele de aur și argint.

Portul popular bărbătesc era format din piesele care acopereau capul: căciula, pălăria și șapca. Trupul era învelit în cămașă, izmene, pantaloni, brăcinar, pieptar, laibăr sau chintuș. Cu caracter festiv este folosit duruțul, o șubă pentru bărbați. Există și piese comune ambelor porturi: cele de încălțăminte și cele pentru vremea rece: șuba, cojocul și traista[12].

Portul copiilor

Copii de școală între 7 și 14 ani și până la 16 ani, iarna, băieții purtau cămăși țesute din bumbac, cioareci de șubă, boc (cojocel din piele de oaie tăbăcită, fără mâneci, rotund în jurul gâtului, lung până în talie, cu nasturi și cheutori tot din piele, care se închid pe un număr și sub braț, cu un buzunăraș aplicat), șpenț (veston) țesut de învăuegat de șubă iar în cap, căciulă din piele de oaie sau miel; în picioare purtau opinci și obiele. Vara, purtau cămăși lungi până la genunchi, din bumbac, încinși (legați de brâu) cu brăciri țesute, izmene din bumbac iar în picioare ștrimfi (ciorapi) de lână și șlaiche (încălțăminte cu talpa și fața din piele, cu o țesătură laterală; modelul este sârbesc); pe cap purtau pălărie.

   Fetele purtau tot timpul anului poale de bumbac, ciupagul (bluza) tot de bumbac, cusut de mătase de diferite culori și cu diferite modele iar pe cap purtau mărame (baticuri); iarna purtau și fetele boc și șpențe de pânză căptușite cu pămucă (vatelină); în picioare purtau șlaiche cu ciorapi de lână sau șlapi (papuci) cusuți cu fie de aor (șnur bronzat). La sărbători, cămeșile și izmenele băieților și poalele și ciupagele fetelor erau din cele cusute frumos, cu motive lucrare cu diferite mătăsuri, în diferite culori; fetele purtau pe cap cârpă că găitane (franjuri) iar băieții purtau, iarna, cioareci împodobiți cu modele confecționate de șnururi împletite în diferite culori. Atât băieții cât și fetele mergeau la școală cu traista, țesută și cusută în casă, în care cărțile și rechizitele școlare. Traista o purtau după cap (baierul traistei petrecut peste un umăr)[13].

Casa tradițională

Căminul în gândirea tradițională este echivalent cu obârșia sau vatra în care se plămădește omul.

Ridicarea unei case primea în gândirea tradițională românească valențe cosmice. Când se ridică o casă, se caută întotdeauna locul cel bun, care trebuie să fie uscat, însorit și înălțat spre deosebire de locul rău, socotit a fi mlaștina.

Atât orașul Gătaia, cât și satele aparținătoare se încadrează tipului de sat din zona Banatului de Câmpie în două tipuri: așezare de-a lungul râului Bârzava în cazul localităților Gătaia și Sculea pe prima terasă de deasupra luncii (110 m.) și satul așezat de-a lungul străzii principale în ceea ce privește satele: Percosova, Butin, Șemlacu Mare și Șemlacu Mic. Casele sunt aliniate aproape una lângă alta, cu o poziție perpendiculară pe direcția străzilor. Ulițele, de obicei largi și drepte, încât adesea, cu o singură privire poți pătrunde până la capătul celălalt al satului.

Casa cuprinde gospodăria. Prin gospodărie se înțelege familia care muncește în curte, în grădină, dar și în afară la câmp, la țarină, la stână, la pădure. Toți membrii unei familii sunt organizați într-un grup restrâns de rude care exploatează o suprafață de pământ care se află în vatra satului, alături de casă și o proprietate de hotar (odaia sau sălașul).

Alături de casă se regăsesc și celelalte construcții specifice: șopronul pentru păstrarea fânului, grajdul pentru adăpostirea animalelor, șoprul în care erau așezate carul, plugul, buțile, căzile sau chiar nutrețul. În gospodăria țărănească și-au găsit locul alte trei construcții care păstrează recolta și alimentele: cămara, cotarca și hambarul. Tot în curte se regăsește cocina de vară și iarnă, ultima pentru îngrășatul porcilor. Există în această așezare și două spații dilatate: podul și pivnița.

O anexă a casei în Banatul de Câmpie a fost odaia. Potrivit etnologilor, membrii familiei erau repartizați astfel: în odaie stăteau bătrânii, în casă generația medie care supraveghează buna desfășurare a casei, iar copiii își alegeau locul în care stăteau fie alături de părinți, fie alături de bunici.

            Casă în Banat este sinonim cu cameră, deci locuință monocelulară. În dialectul bănățean s-a folosit pentru cameră termenul de ,,sobă”, cea mare, curată, a goștilor și mică sinonimă cu bucătăria sau ,,cuina”, cămara, locul de depozitare al alimentelor era ,,șpaițul”, iar pivnița este ,,podrum”-ul. Casele din Gătaia au avut și coridor ,,târnaț” dar și tindă cu vatră și coș deschis.

A existat nu doar o tehnică a ridicării caselor dar chiar și un tip afectat acestor lucrări. Tehnica se numește a pământului bătut care s-a răspândit în șesul bănățean, deci și la Gătaia. Echipa de bătători începea lucrul pe la 25 martie (Buna Vestire) și îl încetau la sfârșitul lunii iunie când munca câmpului reclama prezența tot mai multor brațe.

Materia primă pentru casele din pământ bătut era lutul – ,,pământul galben”, cum îl mai numesc locuitorii din șesul Banatului – extras din gropi special săpate la marginea satului. Săparea și transportul lutului cu căruțele erau asigurate de către cel ce-și contruia casa, de obicei duminica, prin clacă, la care participau rudele, vecinii și prietenii din sat. Perioada prielnică pentru extragerea lutului era în martie-aprilie, când, după topirea zăpezilor, acesta era afânat și ușor de săpat.

Fundația avea o adâncime de 50-60 cm, uneori până la 1 m și chiar mai mult, până se dădea de ,,pământul zdravăn”, adică de solul viu, fiind executată tot din pământul bătut. Zidul de fundație avea o grosime de aproximativ 24 țoli (adică 60 cm.).

După ce fundația era gata, pe întreg perimetrul viitoarei clădiri se fixau cofraje din scânduri de brad, cu ajutorul unor piloni de lemn lungi și subțiri, ce erau îngropați doi câte doi. Perechea de piloni era legată la partea superioară cu o frânghie groasă de sfoară, numită ,,pălămar”, iar distanța dintre perechi era de 1,5 m..

Pereții caselor din pământ bătut ating înălțimi variabile, cuprinse între 2,1 și 2,6 m, în funcție de lungimea și lățimea casei. De la o anumită înălțime a zidurilor se confecționau schele. Acolo unde trebuiau trasate ferestrele și ușile, se punea sus în zid scânduri de brad (,,palănci”) groase de 2-5 țoli, iar sub acestea se lăsau găuri mici. După ce zidurile pe întreg perimetrul clădirii era gata, se tăia cu toporul conturul exact al ferestrelor și ușilor, în care se montau apoi tocurile.

În valea Bârzavei  în imediata apropiere a râului au apărut așezări din amonte în aval. Acestea respectau regula de bază și anume utilizarea apei pentru dezvoltarea comunității umane. Satele au fost îndeobște înconjurate de liziere de pomi fructiferi sau salcâmi și tei cu rol de apărare a satelor[14].

Casa de la Tovădia (azi Livezile)

   Casele de pământ bătut erau realizate de meșteri constituiți în echipe de bătători de câte 10-15 persoane conduse de un șef de echipă. Materia primă era lutul (pământul galben) . La marginea satului au rămas până astăzi excavațiile de unde se scotea pământul pentru case (Gropile Mari, Gropile Mici, Dudărie). Extragerea pământului și transportul acestuia cu căruțele erau asigurate de cel care își construia casa, de obicei sâmbăta, prin clacă, la care participau rude, vecini și prieteni din sat[15].

Economia

Bunăstarea perioadei interbelice era dată de creșterea economică. În afară de mica și marea exploatare agricolă existau micii meseriași: bărbieri, cârciunari, cizmari, comercianți, croitoti, morari, birtași, cărămidari, lăcătuși, măcelari, pălărieri, tâmplari, vărari, opincari. Acestora li se adăugau proprietarii și arendașii de pământ.

   Industria era reprezentată de existența morilor pe apă, a micilor ateliere dar și fabricilor mai mari. La Gătaia a activat ,,Gătăiana” (1909-1949) care producea cărămidă, țiglă și olane. A avut o capacitate de producție care a depășit un milion de bucăți pe zi.

Concluzii

În perioada interbelică țăranul a simțit din plin dezvoltarea economică și ajutorul dat prin legile promulgate. Societatea sătească s-a dezvoltat material și spiritual pe coordonatele vieții tradiționale. Cuvântul rostit și scris (cu precădere de protopopul și scriitorul Mihail Gașpar), cântarea vocală și instrumentală, portul și viața poporală a păzit colectivitatea sătească de intruziunea urbană:

,,- Căci nu’i vorbă e bine la oraş şi e frumos a trăi acolo, dar peste viaţa de la sat nu cred să fie alta.

Aerul sănătos, pacea aceea serbătorească, oamenii blânzi la fire şi cinstiţi din cale afară – unde poţi găsi acestea la oraş?

În vecinicul fum de fabrici, care înnegreşte de la o vreme şi sufletul omului, duhoarea grozavă a străzilor înguste, pe unde nici măcar a rătăci nu poate aerul –  te simţi ca un rob închis într’o temniţă grozavă.

Poate să aibă şi părţile ei bune viaţa de la oraş, dar eu nu le’am găsit.

Sufletul meu îl înveselià numai priveliştea satului meu şi de aceea mă bucuram atât de mult de apropierea primăverii[16].

După ani de zile mi’au remas intacte primele impresii, câmpiile netede ale frumosului colţ de ţară, a iubitului meu Banat, cu satul naşterii mele ascuns în dosul unei pădurice de băgrini, cu casele şiruite bine, cu coperişele cu muşchiu verde, scăldate în năpraznica căldură a verii. Pe undeva, pe de laturi, se scurg încet la vale valurile leneşe, galbine ale Bârzăvei, aducând nisipul galbin tocmai din ,,codru” de la Bocşa. Prin urechi, pare că aud şi acum sunând, accentul moale al graiului nostru bănăţenesc, din gura oamenilor pururea veseli, pururea dispuşi la cântece şi veselii[17].

---

[1] Vasile Tcaciuc, Voitegul pășind în istorie, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 109. (Se va prescurta în continuare Voitegul…).

[2] Bogdan Enășel, Monografia Comunei Birda, Editura Exclesior Art, Timișoara, 2008, p. 31. (Se va prescurta în continuare Monografia…).

[3] Vasile Tcaciuc, Voitegul…, p. 117.

[4] Ioan Traia, Cornel Bercea, Viorel Jiva, Macedonia. Un sat cu nume și oameni de renume, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2006, p. 69.

[5] Ioan Traia, Viorel Jiva, Cornel Bercea, Petroman, un adevărat sat bănățean, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2008, p. 54. (Se va prescurta în continuare Petroman…).

[6] Bogdan Enășel, Monografia…, p. 31.

[7] Vasile Tcaciuc, Voitegul…, p. 127, 130; Ioan Traia, Ioan Doț, Teofil Gh. Subu, Contribuții la Monografia localității Obad, jud. Timiș, Editura Eurostampa, Timișoara, 2012, p. 69.; Dan N. Buruleanu, Ion Traia, Deta. Album monografic, Editura Solness, Timișoara, 2012, p. 135. (Se va prescurta în continuare Deta…).

[8] Mihai Coman, Obiceiuri tradiționale românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 30.

[9] Valentin Bugariu, Gătaia. Monografie, Editura Sitech, Craiova, 2018, p. 187; 189. (Se va prescurta în continuare Gătaia…).

[10] http://parohiaortodoxabirda.blogspot.com/2019/01/corul-bisericii-ortodoxe-din-birda-1929.html, accesat în 18. 02. 2019. 

[11] Dan N. Buruleanu, Ion Traia, Deta..., p. 140-141; 150.

[12] Valentin Bugariu, Gătaia..., p. 282-283.

[13] Ioan Traia, Viorel Jiva, Cornel Bercea, Petroman…, p. 238-239.

[14] Valentin Bugariu, Gătaia…, p. 278-280.

[15] Cornel Vițan, Monografia comunei Livezile, Ed. Eurostampa, Timișoara, 2016, p. 152.

[16] Mihail Gașpar, Pe livezi, în vol. Mihail Gașpar, Dʼale vieții, Ediție critică, studiu introductiv, note și tabel cronologic de Valentin Bugariu, Editura Eubeea, Timișoara, 2008, vol. I, p. 45.

[17] Mihail Gașpar, În vraja trecutului, în vol. Mihail Gașpar, Dʼale vieții, p. 35.