duminică, 20 septembrie 2020

Să ne (re)amintim de Ioana Radu

   

 

          Pe 19 septembrie 1990 a trecut pragul acestei vieți celebra cântăreață de muzică populară și romanțe Ioana Radu (1917-1990). Copil fiind pe vremea când exista un singur post de televiziune am remarcat emisiunile muzicale care de obicei încheiau programul zilnic de difuzare al televiziunii. După 1989 m-am reîntâlnit cu muzica printr-o nouă oportunitate pentru mine și anume achiziționarea de casete audio care cu trecere anilor a devenit o colecție respectabilă atât prin număr, cât și prin diversitatea genurilor muzicale.

            De departe însă m-am simțit atras de muzica Ioanei Radu, de timbrul vocal și bogăția repertoriului. Cu prilejul împlinirii pe 19 septembrie 2020 a treizeci de ani de la trecerea în veșnicie m-am simțit îndatorat să mărturisesc în scris câte ceva din viața și activitatea Ioanei Radu așa cum a fost ea creionată în istoria muzicii românești.


            Ioana Radu s-a numit după actele de stare civilă, Eugenia Braia și s-a născut în Cetatea Băniei, Craiova pe 17 februarie 1917 în casa lui Constantin Braia într-o familie numeroasă formată din patru copii: Maria; Giugiu, Nuna și mezina Eugenia. Tatăl după lăsarea la vatră din armată și-a deschis o prăvălie și o crâșmă. De aici de pe prispa birtului a cules viitoarea mare interpretă celebra melodie: ,,La fereastra cu zorele”[1].

            Înzestrată cu simț muzical de la naștere, copilul Eugenia a deprins primele taine ale muzicii cu lăutarii din cârciumă atât cântecul popular, cât și romanța. În vremea cât a fost elevă la Liceul ,,Elena Cuza” din Craiova a fost remarcată de profesoara de muzică, Elena Simionescu. După primele clase ale liceului a urmat cursurile unei școli profesionale. Din acest timp începuturilor a obținut primele premii: Premiul cu coroniță, diplomă la orele de muzică și laude în cancelaria școlii[2].

            Radioul era în perioada interbelică modul de informare și culturalizare, alături de presa scrisă. La radio a ascultat modelul: La ea, la Maria Tănase, era gândul Janei. Cum să facă să-i prindă felul, deosebitele nuanțe, întorsăturile? Căuta mereu în inima galenei și de câte ori o ,,prindea”, Jana era numai urechi. O urmărea pe această Marie, cărei nu-i știa decât glasul și cântecul fermecător. În luni de zile de ascultare, Jana îi învățase toate cântecele. Și pe cele hăulite, și pe cele săltărețe[3].

           


După cele patru clase de liceu, tânăra Eugenia Braia s-a măritat cu Romeo Rădescu, profesor de muzică. Și-a urmat soțul la Târgu Jiu, Drăgășani și Calafat.

            În 1936 la 19 ani, Eugenia a plecat spre București atrasă de modelul ei, Maria Tănase și de…cântec. În noaptea Anului Nou: Singură cu imaginea ei, a îndrăznit ,,Plec la București!”. Soțul dormea. Ea și-a pitit banii în cordonul lat al rochiei, a ridicat gulerul paltonului și a pornit-o spre gară. La opt și cincisprezece, trenul de București pleca din Corabia. La o fereastră Jeana privea întristată. Într-o mână avea o batistă pentru lacrimi, iar în cealaltă într-un batic, galena și casca. Drumul ei spre Maria Tănase[4].

            La București a găsit găzduire în casa surorii Mia Braia. Prin soțul acesteia, Petre Alexandru a reușit să se înscrie la un concurs organizat de Societatea Română de Radiodifuziune la care s-au înscris 800 de candidați și au fost declarate reușite doar două Eugenia Nedelea (Rodica Bujor) și Eugenia Braia (Ioana Radu). Cu acest prilej, Ion Filionescu, pianistul lui George Enescu și membru în juriu i-a schimbat numele apropiindu-l de vatra țărănească: La radio, Filionescu i se adresează Eugeniei Braia: ,,Te așteaptă-o cale lungă și grea, dar ai cu ce te lupta. Eu, acum, în locul dumitale mi-aș aduna o traistă de cântece, câteva costume populare, tot curajul de pe lume și gata!... Ba nu-i gata!... Ți-ar trebui un nume mai legat de brazdă… Eu ți-aș zice… Ioana Radu. Ce părere ai?”. Janei știindu-l din comisie, încă îi mai tremura inima.

-          Dumneavoastră știți mai bine, totul e să-mi poarte noroc…[5].

Din programele muzicale ale vremii am găsit-o alături de orchestrele Vasile Julea și Costică Trandafir care o acompaniau pe Rodica Bujor și… Maria Tănase. Din 1940 s-a păstrat o înregistrare cu orchestra lui Vasile Julea pe disc Odeon a câtorva melodii populare[6].

            Primul contract a fost iscălit de Ioana Radu cu Mielu Teodorescu din Ploiești la care a avut casă, masă și mașină care a navetat la București de trei ori pe săptămână pentru emisiunile de la radio. La Ploiești a venit după Cristian Vasile și a cântat la Restaurantul și grădina ,,Azuga”. Aici a fost acompaniată de orchestra fraților Melak, originari din Lugoj.


            De acum apar primele melodii imprimate pe disc. Pe prima pagină a catalogului, Ioana Radu a înregistrat melodia: ,,Di, di, dii murgule dii…” și ,,Piatra-i piatră…”.

            După șase luni de contract la Ploiești, Ioana Radu s-a mutat la Restauranul ,,Potcoava” din București. Aici a cântat cu orghestra condusă de Spirescu-Oltenița care i-a devenit al doilea soț.

            La opt ani după debutul bucureștean de la ,,Potcova”, Ioana Radu a trecut la Restaurantul ,,Princiar” și ,,Motanul negru”. După război, Ioana Radu a activat pe scena cinematografului ,,Moșilor” fiind primul contract cu scena și cârciuma ,,Fierea”, botezată ,,Bucegi”. Ioana Radu și-a continuat activitatea concertistică la Radio, Teatrul de Estradă ,,Constantin Tănase”, Circul de Stat și Orchestra de Muzică Populară ,,Barbu Lăutaru” din București[7].

            În anul 1947 în organizarea Uniunii Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști a fost sărbătorit Grigoraș Dinicu cu prilejul împlinirii a 40 de ani dedicați muzicii. La concertul festiv au cântat Maria Tănase și …Ioana Radu.

           


 A plecat în diverse turnee în țară. ,,Estrada în Turneu” în Gorj, în Banat. În acest ultim popas pe șoseaua ce lega Orșova de Caransebeș s-a produs un accident de autobuz. Șoferul mașinii a ieșit în decor iar Ioana Radu a rămas cu sechele pe viață folosind de acum pentru a păși cadrul și bastonul.

            Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de viață și 31 de activitate, în 1967 a solicitat un spectacol de ,,adio” și a primit trei locații: Timișoara, Arad și Cluj-Napoca. Cu ocazia împlinirii a 70 de ani de viață a fost organizat la Sala Radio un spectacol aniversar intitulat ,,Omagiu romanței”[8]. Regizorul Pompiliu Gâlmeanu a realizat un film documentar ,,Omagiu romanței: Ioana Radu” (25 mai 1987). Regizorul a fost remarcat de istoria filmului datorită bogăției de pelicule (750 ca regizor, scenarist, editor și crainic) și a metodei de lucru: De remarcat faptul că își întocmește singur scenariile și comentarile filmelor sale, care au o tematică diversă, fiind adevărate poeme închinate unor mari oameni ai istoriei și culturii noastre sau a unor evenimente naționale memorabile[9].

            Ioana Radu a rămas alături de două mari festivaluri: ,,Crizantema de Aur” de la Târgoviște și ,,Maria Tănase” de la Craiova (1967). A rămas alături de tinerii interpreți ai romanței și muzicii populare. La Târgoviște a fost atentă cum se cântă, a îndrumat cum să cânte, a dialogat îndelung cu poeții și compozitorii, a încurajat pe cei care se străduiau[10].


            Darul pentru împlinirea a 70 de ani de viață și 51 de carieră muzicală a continuat cu prezența într-un film, ,,O zi în București” (mai 1987). Regizat de Ion Popescu-Gopo, filmul este un joc ,,pe note” (cu muzici de … George Grigoriu, Ion Vasilescu, Aurel Giroveanu, H. Mălineanu, (…) Vasile Vasilache…), agrementat cu plimbări cântate, dansate sau poetizate ale unei distribuții cu apritudini, deopotrivă hazlii, muzicale și lirice: Angela Similea, Ioana Radu, Gică Petrescu[11].

            A realizat câteva reportaje și interviruri la Televiziunea Română, ,,Romanța amintirilor”[12]; ,,Maria Tănase în inima mea”[13] și ,,Interviu cu Ioana Radu acordat Marioarei Murărescu” (1987)[14].

            Activitatea artistică a fost apreciată de iubitorii muzicicii românești de la cei prezenți în restaurante și săli de spectacole până la conducătorii Statului. Ioana Radu a devenit Artistă enerită (1957) și Artist al Poporului (1964)[15] și a fost răsplătită cu Medalia ,,Ordinul Meritul Cultural, clasa a II-a” (1968)[16].

           


Din bogatul repertoriu amintim: romanțele: ,,Te-aștep pe-același drum…”, ,,Nu se poate”, ,,Aș vrea iar anii tinereții”, ,,Omagiu Ioanei”, ,,De ce să pleci?”, ,,Ce te-ai face, inimă”, ,,Mă simt mai tânără ca niciodată”, ,,De tine nu-mi mai este dor”, ,,Lampa”, ,,Stai, tinerețe, pe loc”, ,,O adoram de vreme-ntreagă”, ,,Mi-e dor de nopți cu lună plină”, ,,Să treci prin lume fără dor”, ,,Car frumos cu patru boi”, ,,Mi-e dor…”, ,,E Rița fecioara”, ,,Dor de răzbunare”, ,,N-ai să ști niciodată”, ,,Am început să-mbătrânesc”, ,,Te rog să uiți că te-am iubit”, ,,Cine mi te-a scos în cale”, ,,Îți amintești?”, ,,În micul orășel uitat de lume”, ,,De dragul tău…”, ,,Dacă nu te-ndramnă dorul”, ,,În chioșc fanfara cânta”, ,,Primăvara…”, ,,Trece-un car cu boi pe drum”, ,,Adio clipe fericite…”, ,,Dacă-n douăzeci de toamne”, ,,Ciobănaș cu trei sute de oi”, ,,Din ochii care-au plâns”, ,,Mai rămâi lângă mine”, ,,Trubadurul”, ,,De ce nu vii?”, ,,La umbra nucului bătrân”, ,,Toată lumea-mi zice lotru”, ,,M-a trimis mama la vie”, ,,Am, acasă, patru boi” și melodiile populare: ,,De-aș trăi ca bradu-n munte”, ,,Bate vântuʼ vinerea”, ,,Mai vino seara pe la noi”, ,,Inimă cu venin mult”, ,,Leliță Ioană”, ,,Piatra – Piatră!”, ,,De la moară pânʼ la gară”, ,,Tudoriță nene!”, ,,Cine zice puiul…”, ,,Di, di, dii murgule dii!”, ,,Boala-i boală de e boală!”, ,,Gheorghe-Gheorghe”, ,,Bulgăraș de gheață rece”, ,,Pe vale țațo, pe vale”, ,,Pe deal, pe la Cornățel”, ,,Dragostea pe unde-ncepe”, ,,Dragă mi-a fost calea-ncoace”, ,,M-aș duce și eu la nuntă”, ,,Spune, măiculiță, spune!”, ,,La puțul cu cinci izvoare”, ,,Dealu-i deal și valea-i vale”, ,,Astă iernă era iarnă”, ,,Anicuța neichii dragă”, ,,M-a-mbătrânit supărarea”, ,,Aș muri, moartea nu vine”, ,,Dorule și-o boală grea”, ,,Geaba-i lună, geaba-i stele”, ,,Pelin beau, pelin mănânc”, ,,I-auzi valea cum răsună”, ,,Dă Doamne și omului!”, ,,Mă sui pe dealul Cernii”, ,,Măi Smarando, măi”[17].

            Melodiile au fost difuzate la radio și televiziune, concerte dar și arhivate pe casete, discuri vinil și CD-uri, dar și pe diferite compilații: ,,Romanțe” și ,,Tangoruri celebre românești”.

            Ioana Radu rămâne un model uman și profesional de jertfă pentru împlinirea unui ideal. Culegerea folclorului a fost pentru Ioana Radu un crez pe care l-a împlinit în desele turnee realizate în țară. Credința și urmarea unui model, apropierea valorică de el a fost lungul drum al vieții al îndrăgitei interprete. Romanța revendicată din doină, o comoară a folclorului nostru[18] a fost interpretată spre a ilustra bogăția sufletească a neamului românesc.


[1] Harry Negrin, Romanța unei vieți: Ioana Radu, Editura Muzicală, București, 1987, p. 16 (Se va prescurta în continuare Romanța unei vieți…).

[2] Harry Negrin, Romanța unei vieți…, p. 20.

[3] Harry Negrin, op. cit…, p. 25.

[4] Harry Negrin, Romanța unei vieți…, p. 39.

[5] Harrry Negrin, op. cit., p. 69.

[9] Victor Petrescu, ,,Pompiliu Gâlmeanu, Pelicula și condeiul ca modalitate de expresie”, în ,,Curier. Revistă de cultură și bibliologie”, nr. 45 / 2017, p. 57.

[10] Harry Negrin, Romanța unei vieți…, p. 183.

[11] Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2017), Editura Contemporanul, București, 2017, p. 437-438.

[15] Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, pentru conferirea de titluri și ordine unor cadre artistice, publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din 22 ianuarie 1964.

[16] Decretul nr. 797/1968 privind conferirea ordinului și medaliei Meritul Cultural unor membri ai colectivelor artistice din instituțiile muzicale de concerte și spectacole.

[17] Harry Negrin, Romanța unei vieți…, p. 237-239.

[18] https://crizantemaaur.ro/about/, accesat în 9. 06. 2020.


Publicat de la

Taina Sfântului Maslu în parohia Berecuța

 

   În Duminica după Înălțarea Sfintei Cruci a fost oficiată Taina Sfântului Maslu de obște în biserica cu hramul ,,Învierea Domnului” din parohia Berecuța.

    La invitația P. C. Părinte Zoran Milovanov, parohul locului, au slujit P. C. Părinți Călin Negrea de la parohia Gătaia și Valentin Bugariu de la parohia Birda.

    Cuvântul de învățătură ocazional a fost pregătit și susținut de părintele Călin Negrea. Tema a fost ,,Asumarea crucii de creștinii de azi”. Pornind de la cuvintele Sfintei Scripuri și poezia imnografică a Bisericii, vorbitorul a accentuat faptul că mâna lui Dumnezeu se întâlnește cu cea a omului doar în momentul în care omul își asumă în mod conștient jertfa pentru dobândirea comuniunii cu Dumnezeu.

   S-au bucurat de comuniunea de rugăciune și de eleoungerea cu untdelemnul sfințit mai mulți credincioși din parohie, din filia Mănăstire, precum și din parohiile învecinate: Birda, Gătaia și Deta. 



Publicat de la

Daruri pentru școlarii din Voiteg, jud. Timiș

 

La inițiativa și strădania P. C. Părinte Dragan Giorgiev, parohul bisericii cu hramul ,,Sfântul Gheorghe” din Voiteg a fost realizată o colectă pentru achiziționarea a 29 de ghiozdane complet echipate pentru școlarii din Voiteg. Această acțiune s-a bucurat de sprijinul P. C. Diac. Vlad Cătălin Lia de la Parohia Ortodoxă Română Papenburg-Sögel, Emsland din Germania.

În Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, în biserica parohială din Voiteg au fost oferite aceste daruri la copiii care au participat la Sfânta Liturghie.


Publicat de la

miercuri, 16 septembrie 2020

Ioan Alexandru la 20 de ani de la înveșnicire

 

   Pe 16 septembrie 2000, se stingea departe de România atât de drag cântată ca nimeni altul în imne, poetul Ioan Alexandru (n. 25 decembrie 1941). Pentru a-l comemora și a pune în valoare opera poetică în comunitatea noastră eclezială, a încolțit înăuntrul sufletului meu ideea de a-l aminti în biserică printr-un program artistic prin rugăciune, cuvânt și cânt. Însă buna intenție a fost zădărnicită de măsurile sanitare impuse pentru realizarea unei astfel de activități. Și, totuși, înarmat cu două volume de Opere, tipărite sub egida Academiei Române, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2015, vol. I – 1.702 p.; vol. II – 1.516 p., și îngrijite de profesorul dr. Alexandru Ruja de la Universitatea de Vest din Timișoara am avut curajul de a așterne pe hârtie câteva rânduri dintr-un proiectat panegiric intitulat ,,Ioan Alexandru – poet religios”.

       Poetul Ioan Alexandru s-a născut în ziua de Crăciun a a anului 1941, zi providențială pentru poetul religios de mai târziu, nota Acad. Eugen Simion în prefața primului volum. Cum localitatea natală, Topa Mică era sub ocupație hortistă, atât numele familiei, cât și implicit al copilului a primit nume unguresc în hârtiile primăriei: Ianoș Sándor.

            Satul a fost așa cum la vremea lor Goga și Blaga și-au văzut vetrele părintești, sfânt, curat și drept, dosit printre stele, cu dealuri blânde și cu izvoare limpezi situate în coasta răsăriteană a Apusenilor - ,,slăviții munți” – peste care plutește un fel ,,de-albastru tainic [ce] înfioară” și deasupra cărora se ridică ,,stolul ceresc de păsări călătoare”. Satul este nucleul existenței mele, mărturisește Ioan Alexandru: ,,Pot spune că întreaga mea copilărie este legată de tradiția teribilă a Transilvaniei, a unui sat, aș putea spune ancestral, de dealuri ce premerg Munții Apuseni, cu oameni viguroși, păstrători de tradiție și rânduieli. […] Satul transilvan, cu toată austeritatea și sacralitatea lui, este o permanență în scrisul meu. Când am plecat de acolo am avut sentimentul că am plecat din rai și așa a fost. Până când am înjghebat familia în care am regăsit acel rai într-o altă formă, satul a rămas nucleul existenței mele”[1].


            Aidoma unei păsări călătoare, poetul Ioan Alexandru pleacă din cuibul nașterii în călătoria vieții, mai întâi la Cluj, apoi la București. În orașul de pe Someș, fratele Ioan de mai târziu a fost elev la Școala Medie ,,G. Bariț” din Cluj. Aici a frecventat cercurile literare și l-a căutat pe Lucian Blaga. Din vremea aceasta a primei tinereți datează prima consemnare a apropierii poetului de Biserica Ortodoxă, prin comunitatea parohială din Florești. Aici, criticul literar Ion Pop îl găsește în strană ,,ascultând smerit slujba preotului Cosma, personaj desprins din mitologia lirică a lui Goga. În casa parohială a acestuia am petrecut noaptea, întorși din Topa, între sfeșnice și stele mari”[2].

           


Debutul literar cu poema Floarea mea s-a petrecut în 1960 la revista ,,Tribuna” (anul IV, nr. 14, 7 aprilie) la trei ani după debutul poetului ploieștean, Nichita Stănescu.

            Tot la Cluj, Ioan Alexandru a fost admis în urma unui riguros examen la Institutul Pedagogic de trei ani în 1962. După doi ani de studii, în urma unei cereri aprobată de Rectorul Constantin Daicoviciu, Ioan Alexandru s-a transferat la Facultatea de Filologie a Universității din București. Diploma de licență în filologie a fost pregătită eminent sub conducerea științifică a lectorului universitar Eugen Simion.

            Ioan Alexandru a debutat editorial în 1964 cu volumul Cum să vă spun, prefațat de Mihai Beniuc, președintele Uniunii Scriitorilor. În capitala țării, poetul a frecventat cenaclurile literare din capitală, în special Cenaclul ,,Nicolae Labiș”. Tot în această vreme s-a căsătorit cu Ulvina-Greta Spitz care i-a dăruit cinci pruncuți.

            În anul 1965 a tipărit cel de-al doilea volum de autor, Viața deocamdată, iar din 1966 a început să țină un jurnal de poet în revista ,,Amfiteatru”. Acum vizitează mănăstirile românești și se leagă spiritual de Mănăstirea Rohia și starețul ei, Justinian Chira, arhiepiscopul de mai târziu al Maramușului. Aici la Rohia, din anii ʼ80 datează planul de a construi o casă (,,Casa poetului”) numind locul ,,vatra mea de veci”.


            La Facultatea de Filologie din București a fost înființată Catedra Eminescu condusă de profesoara Zoe Dumitrescu-Bușulenga, monahia Benedicta de mai târziu. Ioan Alexandru i-a devenit asistent rămânând până la ,,capătul de cale” în relații sufletești apropiate. Paralel cu munca de la Seminar, Ioan Alexandru a deschis pe cont propriu un seminar de studii ebraice. Autoritățile, cu voie său fără voie, închid ochii în fața acestui gest de independență. Dovadă că seminarul de studii ebraice există și azi. Apostolul transilvan n-a predicat în pustiu…[3]. De asemenea a ținut un curs de spiritualitate bizantină la Institutul de Arte plastice ,,Nicolae Grigorescu” din București.

            În 1966 i-a apărut cel de al treilea volum de versuri intitulat Infernul discutabil. Volumul deschide o nouă etapă. Criticul literar Eugen Simion afirmă că poetul i-a calea imnelor, ,,aceea a unei poezii cu un puternic și ascuns fond tradiționalist-religios, sub influența lui Blaga, dar și a lecturilor sale filosofice și a experienței lui creștine”.

           


Ioan Alexandru a ajuns bursier la Universitatea din Freiburg. Profită de această ieșire și ajunge la Roma și Paris. La Roma a văzut Capela Sixtină. Prin 1971-1972 la Paris a vorbit cu Eugen Simion despre catedralele Apusului, și numaidecât a adus vorba de bisericile de lemn din Maramureș: ,,Da, a zis el, dar bisericuțele noastre sunt mai frumoase”. În 1981 a fost bursier Humboldt al Universității din Heidelberg.

            A obținut titlul de doctor în științele filologice cu lucrarea Patria lui Pindar și Eminescu (1973) elaborată sub îndrumarea prof. univ. dr. Zoe Dumitrescu-Bușulenga. A tălmăcit în românește Cântarea Cântărilor, Odele lui Pindar (1973), care a cunoscut alte două ediții. Tot acum a publicat o Gramatică [a] limbii ebraice vechi.

            În 1975 i-a fost publicat volumul Imnele Transilvaniei, apoi o traducere în colaborare cu soția sa, Scrisori către un tânăr poet de Rainer Maria Rilke. Își continuă seria imnelor: Imnele Moldovei (1980); Imnele Țării Românești (1981) și Imnele Putnei (1985).

Ioan Alexandru a avut o legătură specială cu orașul Ploiești, vatra natală a lui Nichita Stănescu cel care debutase înaintea autorului nostru în ,,Tribuna” clujeană. În 12 decembrie 1984, preotul Ion Chilan, parohul așezământului religios Sfântul Spiridon din Ploiești, l-a rugat să participe la slujba religioasă prilejuită de hramul bisericii. Cuvântul poetului în care se adresa credincioșilor, ,,chemându-i la calea de a-L urma pe Hristos” a ,,zguduit” conștiințele. De acum încolo, în a doua săptămână a lunii decembrie, în anii ce vor veni, Ioan Alexandru a fost nelipsit de la hramul bisericii ploieștene, aștepta fiecare dată de o mare de credincioși[4].


În 1987, la Tokyo, primește „Medalia de aur”, conferită unui mare poet creștin. Tot în acest an a iscălit o prefață la volumul Surâsul Korei, de Rolando Certa, Editura Facla, Timișoara[5].

            Cu un an înainte de revoluție, i-a fost publicat un nou volum: Imnele Maramureșului.

            Revoluția din 1989 l-a găsit pe Ioan Alexandru în fruntea demonstranților. În noaptea din 21 decembrie 1981 se duce în Piața Universității cu o cruce, cu Sfânta Scriptură și cu icoana Mântuitorului în mână, arătându-le soldaților, le ține predici, îndemnându-i să nu tragă. Face rugăciuni și un soldat îl întreabă: ,,Ești popă?” ,,Da, sunt popă” – îi răspunde el. ,,Hai Domnule părinte”, îi zice atunci soldatul lăsându-se în genunchi, și popa Ioan face o slujbă. Părintele Ioan merge la Televiziune și în aceeași seară (22 decembrie) se înființează la el acasă Partidul Național Creștin și Țărănesc[6]. A devenit vicepreședinte al partidului și parlamentar (deputat, 1990-1992 și senator, 1992-1996).

           


Pe 8 aprilie 1990 seara, la slujba Vecerniei, Ioan Alexandru a vorbit în Catedrala Mitropoliei despre Timișoara, oraș denumit de vorbitor ,,Ierusalimul nramului românesc”. A fost de față și Mitropolitul Nicolae al Banatului.

            Poetul și-a luat în serios misia lui politică, intră în parlament, unde ține discursuri patetice, merge prin țară unde vorbește mulțimii însetate de justiție socială și de adevăr spiritual despre reîncreștinarea românilor, cum zice un om politic țărănist din vechea gardă, în fine, călătorește în Statele Unite, unde participă la Washington la Micul Dejun cu Rugăciune al Președintelui, și scrie la reîntoarcere cu o broșură Cu Biblia prin America.

             În 1991 publică volumul Bat clopotele în Ardeal. Publică volumul Căderea Zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție, la Editura „Valea Plopilor” din Vălenii de Munte.

            La 13 iunie 1994 pe când se afla la Arad la o adunare religioasă a suferit un accident vascular care l-a scos din viața publică. Familia s-a mutat la Bonn în Germania pentru recuperare. A trecut la cele veșnice în 16 septembrie 2000. Trupul poetului a fost adus în România și depus la biserica Sf. Gheorghe Nou din București, apoi prin grija Mitropolitului Bartolomeu Anania a fost prohodit la Mănăstirea Nicula.

            Imnul ca formă a poeticii religioase a fost întrebuințat din zorii creștinismului, în prima lui etapă de existență el s-a confundat cu psalmul, cântările de origine biblică și duhovnicească[7]. Ioan Alexandru și-a ales drept model pe Roman Melodul care a adus poezia imnografică pe culmi, prin imne poetul transilvănean dorea s-a redeștepte ,,toate frumusețile Cosmosului în lumina Învierii, neamului și graiului și părinții, așa cum au făcut marii poeți ai altor neamuri, Dante ori Roman Melodul, ori Eminescu, Coșbuc și Blaga la noi”[8]. Imnograful nostru prin excelență, Ioan Alexandru poate fi așezat în rândul marilor imnografi, în descendența lui Roman Melodul, Cosma Melodul, Ioan Damaschin, monahia Cassia sau Icassia, Sfântul Efrem Sirul[9].


            Temele creștine răzbat din fiecare volum, mai abitir după cel de-al treilea volum, Infernul discutabil (1966). În primul volum, Cum să vă spun (1964) apar mai multe teme creștine: Botezul (Copilul păcii), jertfa (Autoportret), Nunta (Sentimentul mării). Cea mai reușită poezie de inspirație creștină rămâne Monumentul:

,,În mijlocul satului se află monumentul eroilor;

Cei căzuți în primul mare război

Cu numele Ion, Petre, Gheorghe, Vasile,

Și iar Ion și iar Petre și așa mai departe...”[10].

            Cel de-al doilea volum, Viața deocamdată (1965) scoate în priveliște imaginea cimitirului în poemul Ca în Paradis, ca relitate locală și eshatologică în același timp. Rugăciunea comunitară a Bisericii, în special Sfânta Liturghie adună laolaltă nu doar cei vii, ci și pe cei adormiți formând comunitatea cea mare a Bisericii:

,,Cimitirul la noi e un pogon comun

înconjurat cu gard de piatră,

să nu se molipsească pământul viu

în libertate

.......................................................

tatăl meu peste bunicul meu

și tot așa vechiul primar – vechiul popă

peste străvechiul popă,

vechiul sat peste străbunul meu sat...”[11].

            Cu Infernul discutabil (1966) se înmulțesc temele de origine creștină: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh (Trei), înmormântarea dușmanilor, prapuri (steaguri bisericești), (Ca de la Tatăl la fiu).

            Copilul meu dezvoltă teologia creștină a Înnomenirii Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, pe altarul de jertfă al Crucii. Promisiunea venirii unui Mântuitor a fost făcută de Dumnezeu omului în chiar cartea Facerii (3, 15) lumii:

,,...Nașterea ta, Mântuitorule, nu-i așa –

era mult mai importantă și de interes mai obștesc,

și tu știai foarte de timpuriu lucrul acesta.

Lemnul crucii tale era viu și însemnat demult..”[12].

            Vămile pustiei (1969) aduce o noutate, o poezie (Ascensiunea) dedicată marelui teolog român, Dumitru Stăniloae (1903-1990). Apar și în acest volum, imaginea cimitirului, a Pantocratorul, icoană care veghează lăcașul bisericesc de orice ispită dar și metaforic, înmormântarea unui tânăr mire în Via dolorosa.

           


Fără nicio îndoială poemul Lumină lină din volumul Imnele bucuriei (1973), reprezintă capodopera liricii religioase a lui Ioan Alexandru. Lumina este simbolul prin excelență a lui Dumnezeu. Oamenii se pot împărtăși din această lumină care este întruchipată în Iisus Hristos: ,,Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul” (Ioan 1, 9). Lumina pe care Iisus o aduce lumii are nenumărate însușiri: ea arată drumul către Tatăl, ea explică prorocirile, sensul minunilor, dar poate să dezvăluie secretele inimilor[13]:

,,Cine te așteaptă te iubește

Iubindu-te nădăjduiește

Că într-o zi lumină lină

Vei răsări la noi deplină

Cine primește să te creadă

Trei oameni vor veni să-l vadă...”[14].

            Tot în acest volum cititorii sunt familiarizați cu alte cuvinte ale lexicului religios: sângele Pelicanului (Graiul Patriei). Mântuitorul este comparat cu un Pelican în duioasele cântări ale Prohodului (Starea a II-a, strofa 43). Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, în cartea sa Din Ierihon către Sion. Scrieri duhovnicești, amintește despre o veche legendă a pelicanului: „Se spune că atunci când puișorii lui sunt înfometați, aprinși de sete sau vătămați de jigănii otrăvitoare, pelicanul își rănește coasta sa și îi adapă cu sângele său. „În cuibul unui pelican a intrat odinioară un șarpe veninos. Pelicanul nu era în cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii. Când era aproape să-i înghită, a venit pelicanul. La zgomotul aripilor lui, șarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puișorii săi sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de veninul de șarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăște să-i scape cu orice preț. Și iată anume ce face: își găurește coasta lui cu ciocul și cu sângele său adapă pe toți puișorii care sunt amețiți de veninul șarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui și prin aceasta puișorii se înviorează și scapă de moarte”. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul aduce o explicație suplimentară: în lucrarea Întrebări și nedumeriri ne spune: ,,Hristos este pelicanul care își împunge cu ciocul coasta până curge sânge ca să își reînvie puiii omorâți din pricina veninului de șarpe; puiii pelicanului îi reprezintă pe protopărinți, adică pe Adam și Eva sau, mai simplu spus, simbolizează firea noastră umană. Șarpele este în mod cert diavolul care, prin viclenia sa (venin) îi omoară pe oameni îndemnându-i la viețuirea în păcat”[15]:

,,...Pelicanul singur își frânge veșnic

Trupul pentru pui...”[16] (Imnul Carpaților);

,,...Sângeră pelicanul și se văd

Ochii de jar ai rănilor-nafară

Puii durerii înfloresc tăceri

Mocnind încet în liniștea de seară

.....................................................

În sărutarea prelung încep

Nădejdiile cu toate să apună

Pe deal se naște până-n zori

Lumina lumii, veșnică și bună”[17] (Pelicanul)

            În poemul Marele Preot, ,,Cădelnițează sfânta liturghie”[18], iar alți termeni religioși apar în alte stihuri: Nunta în Imnul Carpaților, icoana (Hagia Sophia), diac (Către Eminescu), Trei sori (Triada), sfânt, sacru, sfințenie, rob, rugă (Justinian împăratul), Osana (Poetul și candela), cruce, mormânt, monah (Rohia).


            Cuvinte și învățături religioase își continuă șirul de-a lungul altui volum, Imnele Transilvaniei (1976): Creația lumii (Frescă), Râmeți. Un poem este închinat unui apărător al Ortodoxiei românești, Imnul lui Sofronie de la Cioara și Abel dedicat profesorului de teologie Ioan Caraza de la București. Altele, cu tematică monahală: Daniel Sihastru, Efrem Sirul, Agapia, Pomelnicul Mănăstirii Bistrița, Nicula, Curtea de Argeș, Sihăstria, Sihăstrie și Mlădița, Cernica. Trei din acestea, a patra, a opta și a noua sunt dedicate unor personalități ale Bisericii Ortodoxe Române: Arhim. Ioanichie Bălan, Arhim. Ilie Cleopa și Pr. Prof. Constantin Galeriu. Șirul se continuă cu alte vetre călugărești: Rohia, Sucevița, Mănăstirea Neamțu.

            Într-un poem, Luminație dezvoltă tema cinstirii morților prin rugăciune. Cum Transilvania și Banatul s-au aflat sub stăpânire austriacă și apoi austro-ungară, românii au suferit și diferite influențe religioase. Una din acestea este sărbătorirea Zilei tuturor sfinților pe 1 noiembrie. Serbarea ne mai amintește că noi formăm cu cei morți, cu cei triumfători și chinuitori, o unitate strânsă, cimentată prin iubire creștină. Tot din dragoste creștinească ne rugăm pentru sufletele osândiților, cărora după Sfânta Scriptură (II Macabei 12, 46) le mai putem ajuta prin rugăciuni, liturghii, milostenie ș. a. Cununile și florile puse pe morminte sunt semne de iubire și stimă[19]:

,,Se face luminația în țintirim

Pe deal tot satul urcă astă-seară

Copii și moși și tinere perechi

Cu brumărelele lumânări de ceară

.........................................................

 

Sătenii-ngenuncheați peste căciuli

Iau vorbele părintelui sttrăbune

Și le-ncălzesc cu răsuflarea lor

Și-apoi le-mping la moșii din țărâne...”[20].

 

            Sunt în cuprinsul acestui volum, și în cel următor, Imnele Transilvaniei (1976) poeme ce trădează o bună cunoaștere de către stihuitor a Istoriei Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, Ego Zenovius are ca sursă de inspirație o mărturie arheologică paleocreștină descoperită în satul Biertan din Ardeal. E vorba de partea superioară a unui candelabru, denumit în literatura de specialitate Donarium cu o inscripție în limba latină: ,,Ego Zeno /vis vot / un posui”. Piesa aparține veacului al IV-lea, iar istoricul Nicolae Gudea opinează faptul că Zenovius a fost un preot sau poate chiar un episcop creștin[21]. Celălalt poem, Logos este o ofrandă pentru martirii Zotic, Atal, Camasis și Filip de la Niculițel, sec. al IV-lea.

           


Martirii au pătimit pentru Hristos în apropiere de Noviodunum (Isaccea, jud. Tulcea) în timpul împăraților Doiclețian, Galeriu sau Liciniu. Deasupra mormintelor a fost ridicată o biserică cimiterială dărâmată după 610. Sfintele Moaște se păstrează la Mănăstirea Cocoș[22].

            Alte imne poartă numele unor sfinți: Ioan Climax, Imnul lui Ioan Valahul și Imn lui Nicodim de la Tismana. Altele amintesc de cărți sfinte, personaje biblice, sărbători, animale binecuvântate, simboluri biblice, sfinți, învățături dogmatice: Evangheliarul de la Voroneț, Rut Moabiteanca, Saul, Iona, Iosif cel Frumos, Michael, Gabriel, Înger, Jertfa laudei, Bunavestire, Mielul, Maria Magdalena, Rugul Încins, Îmbisericire, Toaca, Maxim Mărturisitorul, Ioan Casianul, Nume (episcopii de Tomis), Eveniment și Sărbătoare lui Valeriu Anania, Fiul Meu, Transfigurare, Toaca, Chenoza.

            Acest volum ni-l înfățișează pe poet ca bun cunoscător al Sfintei Scripturi, Aghiografiei, Dogmaticii și Simbolicii ortodoxe.

            Poemul Maxim Mărturisitorul transpune în versuri suferința Sf. Maxim pentru apărarea credinței ortodoxe, nefăcând nicio concesie de la Dreapta Credință:

,,I-au tăiat limba din rădăcină

Ca să nu mai poată vorbi

Căci nu știa să spună decât Adevărul

I-au retezat și dreapta apoi

Ca să nu mai poată scrie

L-au trimis în exil și a murit

Într-o șură-nghețată

Pentru o dogmă aparent

Neînsemnată

Problema era dacă-n Logosul întrupat

Conviețuiesc cele două firi

Dacă omenescu-i sortit

Să se îndumnezeiască vreodată

Dacă are un sens viețuirea în curăție

Dacă nu-i mai de dorit să mori

Decât să trăiești în devălmășie...”[23].

            O altă poezie, Îmbisericire face trimitere la administrarea Tainelor inițierii în viața creștină, Botezul, Mirungerea și Împărtășania care se dau după caz copilului, ori prin convertire omului matur calitatea de mlădiță (membru) al comunității ecleziale:

,,Prin cufundarea pruncului în apă

Prin ungerea cu mir și cu oloi

Sălbăticia viței se dezgoapă

Și e rănită-n coastă de altoi...”[24].

            Seria imnelor religioase se continuă și în volumul următor, Imnele Putnei (1985): Imnul Putnei lui Ștefan cel Mare, Ioan cel Nou, Bazilică, Orbul din naștere, Fiica lui Iair, Lazăr, Maria din Magdala, Antimis, Logosul, Agnus Dei, Emaus, Toma, Biserica rupestră de la Murtfatlar, Psalm, Imn, Procesiune, Săptămâna luminată,  Vedere, Triod, Ieșire.


            Două imne sunt dedicate unor personalități ale vieții bisericești, Dionisie Exigul, profesorului de teologie și eruditului patrolog bucureștean Ioan G. Coman și Imnul morților închinat Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului.

            Volumul Imnele Maramureșului (1988) dezvoltă câteva teme noi: Sfântul Andrei în Scitia Minor, Topos, Theotokos Eleousa, Ruga unui bătrân maramureșean, Topos, Moisei.

            Un poem, Tropar, pomenește slujba înmnormântării. În acest caz, autorul oferă cititorilor un bun exemplu al cunoașterii nu doar a teologiei creștine ortodoxe, ci și a culturii tradiționale românești atunci când se face referire la ,,zdrobirea grâului” = coliva.

,,Trei zile adormitul rămâne cu cei vii

În cealată încăpere

Cântările de-ngropăciune să se poată-mpleti

Cu troparele de-nviere

Vreme-ndeajuns săvârșească-se

Asupra lui rânduiala sfântă

Spălatul la fântână ungerea cu mir

Îmbrăcarea straielor de nuntă

Zdrobirea grâului sămânță moartă

Urzind coliva

Întins în racla apoi toiagul uscat

Învlăstări-va

Asupra pulberii intră-n lucrare cuvântul

Logosul

Transfigurează pământul”[25].

            Apelul la literatura bizantină este tot una de ordin teologic. În Jurnal de poet, Ioan Alexandru afirmă că literatura din Bizanț este una antropocentrică, pentru că această literatură și-a propus din capul locului de a-l înnoi pe om, de-a restabili cosmosul, de a-l reîmpăca, de a-i deschide omului toate rezervoarele sale creatoare încătușate nu pentru a-l înălța nu prometeic să hulească zeii, ci pentru a folosi spre binele celorlalți într-o nouă eră și o nouă comunitate, de aceea trebuie să i se acorde interesul de cercetare cuvenit[26].

            -A scrie imne înseamnă în a te înscrie într-o tradiție multă vreme ignorată. Acum se manifestă un interes aparte pentru cultura bizantină, pentru cultura Răsăritului, pentru felul răsăritean de a gândi. Mai presus de toate, imnul e poezia care are în centrul său iubirea, agapeul, nu opus Logosului, iubirea veșnică, ce implică mai multe trepte: iubirea față de prunci, soție, patrie, prieteni, eternitate. În aceste trepte transpare Cosmosul. Toată făptura noastră se vrea iubită. Toate plantele, toate animalele. Chiar și vrăjmașii. Iubirea toate le acoperă[27].

            Aceasta este credința lui Ioan Alexandru care prin vers i-a înnobilat pe semenii lui, cu valorile perene ale românului: vatra natală, legătura cu Dumnezeu și cu patria prin oglindirea frumosului din viața cotidiană.

 


[1] Eugen Simion, Introducere la vol. Ioan Alexandru, Opere, vol. I. Text ales și stabilit, note și comentarii, variante, cronologie și indici de Alexandru Ruja, Editura Fundației pentru Știință și Artă, București, 2015, p. XIII-XIV.

[2] Eugen Simion, op. cit., p. XVI.

[3] Ibidem, p. XXII.

[4] Ion Bălu, Ioan Alexandru, monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Aula, Brașov, 2001, p. 28.

[6] Ibid., p. XXIX.

[7] Petre Vintilescu, Poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 10.

[8] Eugen Simion, Introducere, p. XXV.

[9] Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească. Eseu monografic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 229.

[10] Ioan Alexandru, Opere, vol I, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2005, p. 8 (Se va prescurta în continuare Opere I).

[11] Ioan Alexandru, Opere I, p. 65.

[12] Ioan Alexandru, op. cit., p. 250.

[13] Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice. Lexic teologic, trad. Michaela Slăvescu, Editura Humanitas, București, 1997, p. 21.

[14] Ioan Alexandru, Opere I, p. 313.

[16] Ioan Alexandru, Opere I, p. 343.

[17] Ioan Alexandru, op. cit., p. 650.

[18] Ioan Alexandru, op. cit., p. 325.

[19] Victor Aga, Simbolica biblică și creștină. Dicționar Enciclopedic, Editura Învierea, Timișoara, 2005, p. 424.

[20] Ioan Alexandru, Opere I, p. 1109.

[21] Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creștinismului la români. Mărturii arheologice, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea, 1988, p. 136.

[22] Ene Branişte, Sfinţi mărturisitori şi martiri cinstiţi de străromânii noştri pe pământul românesc dintre Dunăre şi Mare, în lumina mărturiilor istorice, epigrafice şi arheologice, în vol. Arhiepiscopia Tomisului şi a Dunării de Jos, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1981, p. 111. 

[23] Ioan Alexandru, Opere, vol II, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2005, p. 69 (Se va prescurta în continuare Opere II).

[24] Ioan Alexandru, Opere II, p. 287.

[25] Ioan Alexandru, op. cit., p. 1045.

[26] Ioan Alexandru, Iubirea de patrie. Jurnal de poet, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 187.

[27] Întoarcerea lui Ioan Alexandru. Antologie de Nicolae Băciuț, Editura Nico, Târgu-Mureș, 2014, p. 13.


Publicat de la
Abonați-vă la: Postări (Atom)