Pe 16 septembrie 2000, se
stingea departe de România atât de drag cântată ca nimeni altul în imne,
poetul Ioan Alexandru (n. 25 decembrie 1941). Pentru a-l comemora și a pune în valoare opera
poetică în comunitatea noastră eclezială, a încolțit înăuntrul sufletului meu
ideea de a-l aminti în biserică printr-un program artistic prin rugăciune,
cuvânt și cânt. Însă buna intenție a fost zădărnicită de măsurile sanitare
impuse pentru realizarea unei astfel de activități. Și, totuși, înarmat cu două
volume de Opere, tipărite sub egida
Academiei Române, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă,
București, 2015, vol. I – 1.702 p.; vol. II – 1.516 p., și îngrijite de
profesorul dr. Alexandru Ruja de la Universitatea de Vest din Timișoara am avut
curajul de a așterne pe hârtie câteva rânduri dintr-un proiectat panegiric
intitulat ,,Ioan Alexandru – poet religios”.
Poetul Ioan Alexandru s-a
născut în ziua de Crăciun a a anului 1941, zi providențială pentru poetul
religios de mai târziu, nota Acad. Eugen Simion în prefața primului volum. Cum
localitatea natală, Topa Mică era sub ocupație hortistă, atât numele familiei,
cât și implicit al copilului a primit nume unguresc în hârtiile primăriei:
Ianoș Sándor.
Satul a fost așa cum la vremea lor Goga și Blaga și-au văzut vetrele părintești, sfânt, curat și drept, dosit printre stele, cu dealuri blânde și cu izvoare limpezi situate în coasta răsăriteană a Apusenilor - ,,slăviții munți” – peste care plutește un fel ,,de-albastru tainic [ce] înfioară” și deasupra cărora se ridică ,,stolul ceresc de păsări călătoare”. Satul este nucleul existenței mele, mărturisește Ioan Alexandru: ,,Pot spune că întreaga mea copilărie este legată de tradiția teribilă a Transilvaniei, a unui sat, aș putea spune ancestral, de dealuri ce premerg Munții Apuseni, cu oameni viguroși, păstrători de tradiție și rânduieli. […] Satul transilvan, cu toată austeritatea și sacralitatea lui, este o permanență în scrisul meu. Când am plecat de acolo am avut sentimentul că am plecat din rai și așa a fost. Până când am înjghebat familia în care am regăsit acel rai într-o altă formă, satul a rămas nucleul existenței mele”[1].
Aidoma unei păsări
călătoare, poetul Ioan Alexandru pleacă din cuibul nașterii în călătoria
vieții, mai întâi la Cluj, apoi la
București. În orașul de pe Someș, fratele Ioan de mai târziu a fost elev la
Școala Medie ,,G. Bariț” din Cluj. Aici a frecventat cercurile literare și l-a
căutat pe Lucian Blaga. Din vremea aceasta a primei tinereți datează prima
consemnare a apropierii poetului de Biserica Ortodoxă, prin comunitatea
parohială din Florești. Aici, criticul
literar Ion Pop îl găsește în strană ,,ascultând smerit slujba preotului Cosma,
personaj desprins din mitologia lirică a lui Goga. În casa parohială a acestuia
am petrecut noaptea, întorși din Topa, între sfeșnice și stele mari”[2].
Debutul literar cu poema Floarea mea s-a petrecut în 1960 la revista ,,Tribuna” (anul IV, nr. 14, 7 aprilie) la trei ani după debutul poetului ploieștean, Nichita Stănescu.
Tot la Cluj, Ioan
Alexandru a fost admis în urma unui riguros examen la Institutul Pedagogic de
trei ani în 1962. După doi ani de studii, în urma unei cereri aprobată de
Rectorul Constantin Daicoviciu, Ioan Alexandru s-a transferat la Facultatea de
Filologie a Universității din București. Diploma de licență în filologie a fost
pregătită eminent sub conducerea științifică a lectorului universitar Eugen
Simion.
Ioan Alexandru a debutat
editorial în 1964 cu volumul Cum să vă
spun, prefațat de Mihai Beniuc, președintele Uniunii Scriitorilor. În
capitala țării, poetul a frecventat cenaclurile literare din capitală, în
special Cenaclul ,,Nicolae Labiș”. Tot în această vreme s-a căsătorit cu
Ulvina-Greta Spitz care i-a dăruit cinci pruncuți.
În anul 1965 a tipărit cel de-al doilea volum de autor, Viața deocamdată, iar din 1966 a început să țină un jurnal de poet în revista ,,Amfiteatru”. Acum vizitează mănăstirile românești și se leagă spiritual de Mănăstirea Rohia și starețul ei, Justinian Chira, arhiepiscopul de mai târziu al Maramușului. Aici la Rohia, din anii ʼ80 datează planul de a construi o casă (,,Casa poetului”) numind locul ,,vatra mea de veci”.
La Facultatea de Filologie
din București a fost înființată Catedra Eminescu condusă de profesoara Zoe
Dumitrescu-Bușulenga, monahia Benedicta de mai târziu. Ioan Alexandru i-a
devenit asistent rămânând până la ,,capătul de cale” în relații sufletești
apropiate. Paralel cu munca de la Seminar, Ioan
Alexandru a deschis pe cont propriu un seminar de studii ebraice. Autoritățile,
cu voie său fără voie, închid ochii în fața acestui gest de independență.
Dovadă că seminarul de studii ebraice există și azi. Apostolul transilvan n-a
predicat în pustiu…[3]. De asemenea a ținut un curs de spiritualitate bizantină la Institutul
de Arte plastice ,,Nicolae Grigorescu” din București.
În 1966 i-a apărut cel de
al treilea volum de versuri intitulat Infernul
discutabil. Volumul deschide o nouă etapă. Criticul literar Eugen Simion
afirmă că poetul i-a calea imnelor, ,,aceea a unei poezii cu un puternic și
ascuns fond tradiționalist-religios, sub influența lui Blaga, dar și a
lecturilor sale filosofice și a experienței lui creștine”.
Ioan Alexandru a ajuns bursier la Universitatea din Freiburg. Profită de această ieșire și ajunge la Roma și Paris. La Roma a văzut Capela Sixtină. Prin 1971-1972 la Paris a vorbit cu Eugen Simion despre catedralele Apusului, și numaidecât a adus vorba de bisericile de lemn din Maramureș: ,,Da, a zis el, dar bisericuțele noastre sunt mai frumoase”. În 1981 a fost bursier Humboldt al Universității din Heidelberg.
A obținut titlul de doctor
în științele filologice cu lucrarea Patria
lui Pindar și Eminescu (1973) elaborată sub îndrumarea prof. univ. dr. Zoe
Dumitrescu-Bușulenga. A tălmăcit în românește Cântarea Cântărilor, Odele lui
Pindar (1973), care a cunoscut alte două ediții. Tot acum a publicat o Gramatică [a] limbii ebraice vechi.
În 1975 i-a fost publicat
volumul Imnele Transilvaniei, apoi o
traducere în colaborare cu soția sa, Scrisori
către un tânăr poet de Rainer Maria Rilke. Își continuă seria imnelor: Imnele Moldovei (1980); Imnele Țării Românești (1981) și Imnele Putnei (1985).
Ioan Alexandru a avut o legătură specială cu orașul Ploiești, vatra natală a lui Nichita Stănescu cel care debutase înaintea autorului nostru în ,,Tribuna” clujeană. În 12 decembrie 1984, preotul Ion Chilan, parohul așezământului religios Sfântul Spiridon din Ploiești, l-a rugat să participe la slujba religioasă prilejuită de hramul bisericii. Cuvântul poetului în care se adresa credincioșilor, ,,chemându-i la calea de a-L urma pe Hristos” a ,,zguduit” conștiințele. De acum încolo, în a doua săptămână a lunii decembrie, în anii ce vor veni, Ioan Alexandru a fost nelipsit de la hramul bisericii ploieștene, aștepta fiecare dată de o mare de credincioși[4].
În 1987, la Tokyo, primește „Medalia de aur”, conferită unui mare poet creștin. Tot în acest an a iscălit o prefață la volumul Surâsul Korei, de Rolando Certa, Editura Facla, Timișoara[5].
Cu un an înainte de revoluție, i-a fost publicat un nou volum: Imnele Maramureșului.
Revoluția din 1989 l-a găsit pe Ioan Alexandru în fruntea
demonstranților. În noaptea din 21 decembrie 1981 se duce în Piața
Universității cu o cruce, cu Sfânta Scriptură și cu icoana Mântuitorului în
mână, arătându-le soldaților, le ține predici, îndemnându-i să nu tragă.
Face rugăciuni și un soldat îl întreabă: ,,Ești popă?” ,,Da, sunt popă” – îi
răspunde el. ,,Hai Domnule părinte”, îi zice atunci soldatul lăsându-se în
genunchi, și popa Ioan face o slujbă. Părintele Ioan merge la Televiziune și în
aceeași seară (22 decembrie) se înființează la el acasă Partidul Național
Creștin și Țărănesc[6]. A devenit vicepreședinte
al partidului și parlamentar (deputat, 1990-1992 și senator, 1992-1996).
Poetul și-a luat în serios
misia lui politică, intră în parlament, unde ține discursuri patetice, merge
prin țară unde vorbește mulțimii însetate de justiție socială și de adevăr
spiritual despre reîncreștinarea românilor, cum zice un om politic țărănist din
vechea gardă, în fine, călătorește în Statele Unite, unde participă la
Washington la Micul Dejun cu Rugăciune al Președintelui, și scrie la
reîntoarcere cu o broșură Cu Biblia prin
America.
În 1991 publică volumul Bat clopotele în Ardeal. Publică volumul Căderea Zidurilor Ierihonului sau Adevărul despre Revoluție, la Editura „Valea Plopilor” din Vălenii de Munte.
La 13 iunie 1994 pe când se afla la Arad la o adunare religioasă a suferit un accident vascular care l-a scos din viața publică. Familia s-a mutat la Bonn în Germania pentru recuperare. A trecut la cele veșnice în 16 septembrie 2000. Trupul poetului a fost adus în România și depus la biserica Sf. Gheorghe Nou din București, apoi prin grija Mitropolitului Bartolomeu Anania a fost prohodit la Mănăstirea Nicula.
Imnul ca formă a poeticii religioase a fost întrebuințat din zorii creștinismului, în prima lui etapă de existență el s-a confundat cu psalmul, cântările de origine biblică și duhovnicească[7]. Ioan Alexandru și-a ales drept model pe Roman Melodul care a adus poezia imnografică pe culmi, prin imne poetul transilvănean dorea s-a redeștepte ,,toate frumusețile Cosmosului în lumina Învierii, neamului și graiului și părinții, așa cum au făcut marii poeți ai altor neamuri, Dante ori Roman Melodul, ori Eminescu, Coșbuc și Blaga la noi”[8]. Imnograful nostru prin excelență, Ioan Alexandru poate fi așezat în rândul marilor imnografi, în descendența lui Roman Melodul, Cosma Melodul, Ioan Damaschin, monahia Cassia sau Icassia, Sfântul Efrem Sirul[9].
Temele creștine răzbat din fiecare volum,
mai abitir după cel de-al treilea volum, Infernul
discutabil (1966). În primul volum, Cum
să vă spun (1964) apar mai multe teme creștine: Botezul (Copilul păcii), jertfa (Autoportret), Nunta (Sentimentul mării). Cea mai reușită poezie de inspirație creștină rămâne Monumentul:
,,În mijlocul satului se află monumentul eroilor;
Cei căzuți în primul mare război
Cu numele Ion, Petre, Gheorghe, Vasile,
Și iar Ion și iar Petre și așa mai departe...”[10].
Cel de-al doilea volum, Viața deocamdată (1965) scoate în priveliște imaginea cimitirului în poemul Ca în Paradis, ca relitate locală și eshatologică în același timp. Rugăciunea comunitară a Bisericii, în special Sfânta Liturghie adună laolaltă nu doar cei vii, ci și pe cei adormiți formând comunitatea cea mare a Bisericii:
,,Cimitirul la noi e un pogon comun
înconjurat cu gard de piatră,
să nu se molipsească pământul viu
în libertate
.......................................................
tatăl meu peste bunicul meu
și tot așa vechiul primar – vechiul popă
peste străvechiul popă,
vechiul sat peste străbunul meu sat...”[11].
Cu Infernul discutabil (1966) se înmulțesc temele de origine creștină: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh (Trei), înmormântarea dușmanilor, prapuri (steaguri bisericești), (Ca de la Tatăl la fiu).
Copilul meu dezvoltă teologia creștină a Înnomenirii Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii, pe altarul de jertfă al Crucii. Promisiunea venirii unui Mântuitor a fost făcută de Dumnezeu omului în chiar cartea Facerii (3, 15) lumii:
,,...Nașterea ta, Mântuitorule, nu-i așa –
era mult mai importantă și de interes mai obștesc,
și tu știai foarte de timpuriu lucrul acesta.
Lemnul crucii tale era viu și însemnat demult..”[12].
Vămile pustiei (1969) aduce o noutate, o poezie (Ascensiunea) dedicată marelui teolog român, Dumitru Stăniloae (1903-1990). Apar și în acest volum, imaginea cimitirului, a Pantocratorul, icoană care veghează lăcașul bisericesc de orice ispită dar și metaforic, înmormântarea unui tânăr mire în Via dolorosa.
,,Cine te așteaptă te iubește
Iubindu-te nădăjduiește
Că într-o zi lumină lină
Vei răsări la noi deplină
Cine primește să te creadă
Trei oameni vor veni să-l vadă...”[14].
Tot în acest volum cititorii sunt familiarizați cu alte cuvinte ale lexicului religios: sângele Pelicanului (Graiul Patriei). Mântuitorul este comparat cu un Pelican în duioasele cântări ale Prohodului (Starea a II-a, strofa 43). Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, în cartea sa Din Ierihon către Sion. Scrieri duhovnicești, amintește despre o veche legendă a pelicanului: „Se spune că atunci când puișorii lui sunt înfometați, aprinși de sete sau vătămați de jigănii otrăvitoare, pelicanul își rănește coasta sa și îi adapă cu sângele său. „În cuibul unui pelican a intrat odinioară un șarpe veninos. Pelicanul nu era în cuib, erau numai puișorii singuri. Șarpele a început să muște și să bage veninul lui ucigător în toți puișorii. Când era aproape să-i înghită, a venit pelicanul. La zgomotul aripilor lui, șarpele a părăsit cuibul, fără să guste din pradă. Bietul pelican vede cu durere că puișorii săi sunt pe jumătate morți, fiind otrăviți de veninul de șarpe. Fără să mai stea mult pe gânduri, el se hotărăște să-i scape cu orice preț. Și iată anume ce face: își găurește coasta lui cu ciocul și cu sângele său adapă pe toți puișorii care sunt amețiți de veninul șarpelui. Sângele lui curat are minunata putere să taie otrava șarpelui și prin aceasta puișorii se înviorează și scapă de moarte”. Iar Sf. Maxim Mărturisitorul aduce o explicație suplimentară: în lucrarea Întrebări și nedumeriri ne spune: ,,Hristos este pelicanul care își împunge cu ciocul coasta până curge sânge ca să își reînvie puiii omorâți din pricina veninului de șarpe; puiii pelicanului îi reprezintă pe protopărinți, adică pe Adam și Eva sau, mai simplu spus, simbolizează firea noastră umană. Șarpele este în mod cert diavolul care, prin viclenia sa (venin) îi omoară pe oameni îndemnându-i la viețuirea în păcat”[15]:
,,...Pelicanul singur își frânge veșnic
Trupul pentru pui...”[16] (Imnul Carpaților);
,,...Sângeră pelicanul și se văd
Ochii de jar ai rănilor-nafară
Puii durerii înfloresc tăceri
Mocnind încet în liniștea de seară
.....................................................
În sărutarea prelung încep
Nădejdiile cu toate să apună
Pe deal se naște până-n zori
Lumina lumii, veșnică și bună”[17] (Pelicanul)
În poemul Marele Preot, ,,Cădelnițează sfânta liturghie”[18], iar alți termeni religioși apar în alte stihuri: Nunta în Imnul Carpaților, icoana (Hagia Sophia), diac (Către Eminescu), Trei sori (Triada), sfânt, sacru, sfințenie, rob, rugă (Justinian împăratul), Osana (Poetul și candela), cruce, mormânt, monah (Rohia).
Cuvinte și învățături religioase își continuă șirul de-a lungul altui volum, Imnele Transilvaniei (1976): Creația lumii (Frescă), Râmeți. Un poem este închinat unui apărător al Ortodoxiei românești, Imnul lui Sofronie de la Cioara și Abel dedicat profesorului de teologie Ioan Caraza de la București. Altele, cu tematică monahală: Daniel Sihastru, Efrem Sirul, Agapia, Pomelnicul Mănăstirii Bistrița, Nicula, Curtea de Argeș, Sihăstria, Sihăstrie și Mlădița, Cernica. Trei din acestea, a patra, a opta și a noua sunt dedicate unor personalități ale Bisericii Ortodoxe Române: Arhim. Ioanichie Bălan, Arhim. Ilie Cleopa și Pr. Prof. Constantin Galeriu. Șirul se continuă cu alte vetre călugărești: Rohia, Sucevița, Mănăstirea Neamțu.
Într-un poem, Luminație dezvoltă tema cinstirii morților prin rugăciune. Cum Transilvania și Banatul s-au aflat sub stăpânire austriacă și apoi austro-ungară, românii au suferit și diferite influențe religioase. Una din acestea este sărbătorirea Zilei tuturor sfinților pe 1 noiembrie. Serbarea ne mai amintește că noi formăm cu cei morți, cu cei triumfători și chinuitori, o unitate strânsă, cimentată prin iubire creștină. Tot din dragoste creștinească ne rugăm pentru sufletele osândiților, cărora după Sfânta Scriptură (II Macabei 12, 46) le mai putem ajuta prin rugăciuni, liturghii, milostenie ș. a. Cununile și florile puse pe morminte sunt semne de iubire și stimă[19]:
,,Se face luminația în țintirim
Pe deal tot satul urcă astă-seară
Copii și moși și tinere perechi
Cu brumărelele lumânări de ceară
.........................................................
Sătenii-ngenuncheați peste căciuli
Iau vorbele părintelui sttrăbune
Și le-ncălzesc cu răsuflarea lor
Și-apoi le-mping la moșii din țărâne...”[20].
Sunt în cuprinsul acestui volum, și în cel următor, Imnele Transilvaniei (1976) poeme ce trădează o bună cunoaștere de către stihuitor a Istoriei Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, Ego Zenovius are ca sursă de inspirație o mărturie arheologică paleocreștină descoperită în satul Biertan din Ardeal. E vorba de partea superioară a unui candelabru, denumit în literatura de specialitate Donarium cu o inscripție în limba latină: ,,Ego Zeno /vis vot / un posui”. Piesa aparține veacului al IV-lea, iar istoricul Nicolae Gudea opinează faptul că Zenovius a fost un preot sau poate chiar un episcop creștin[21]. Celălalt poem, Logos este o ofrandă pentru martirii Zotic, Atal, Camasis și Filip de la Niculițel, sec. al IV-lea.
Alte imne poartă numele unor sfinți: Ioan Climax, Imnul lui Ioan Valahul și Imn lui Nicodim de la Tismana. Altele amintesc de cărți sfinte, personaje biblice, sărbători, animale binecuvântate, simboluri biblice, sfinți, învățături dogmatice: Evangheliarul de la Voroneț, Rut Moabiteanca, Saul, Iona, Iosif cel Frumos, Michael, Gabriel, Înger, Jertfa laudei, Bunavestire, Mielul, Maria Magdalena, Rugul Încins, Îmbisericire, Toaca, Maxim Mărturisitorul, Ioan Casianul, Nume (episcopii de Tomis), Eveniment și Sărbătoare lui Valeriu Anania, Fiul Meu, Transfigurare, Toaca, Chenoza.
Acest volum ni-l înfățișează pe poet ca bun cunoscător al Sfintei Scripturi, Aghiografiei, Dogmaticii și Simbolicii ortodoxe.
Poemul Maxim
Mărturisitorul transpune în versuri suferința Sf. Maxim pentru apărarea
credinței ortodoxe, nefăcând nicio concesie de la Dreapta Credință:
,,I-au tăiat limba din rădăcină
Ca să nu mai poată vorbi
Căci nu știa să spună decât Adevărul
I-au retezat și dreapta apoi
Ca să nu mai poată scrie
L-au trimis în exil și a murit
Într-o șură-nghețată
Pentru o dogmă aparent
Neînsemnată
Problema era dacă-n Logosul întrupat
Conviețuiesc cele două firi
Dacă omenescu-i sortit
Să se îndumnezeiască vreodată
Dacă are un sens viețuirea în curăție
Dacă nu-i mai de dorit să mori
Decât să trăiești în devălmășie...”[23].
O altă poezie, Îmbisericire face trimitere la administrarea Tainelor inițierii în
viața creștină, Botezul, Mirungerea și Împărtășania care se dau după caz
copilului, ori prin convertire omului matur calitatea de mlădiță (membru) al
comunității ecleziale:
,,Prin cufundarea pruncului în apă
Prin ungerea cu mir și cu oloi
Sălbăticia viței se dezgoapă
Și e rănită-n coastă de altoi...”[24].
Seria imnelor religioase se continuă și în volumul următor, Imnele Putnei (1985): Imnul Putnei lui Ștefan cel Mare, Ioan cel Nou, Bazilică, Orbul din naștere, Fiica lui Iair, Lazăr, Maria din Magdala, Antimis, Logosul, Agnus Dei, Emaus, Toma, Biserica rupestră de la Murtfatlar, Psalm, Imn, Procesiune, Săptămâna luminată, Vedere, Triod, Ieșire.
Două imne sunt dedicate unor personalități ale vieții bisericești, Dionisie Exigul, profesorului de teologie și eruditului patrolog bucureștean Ioan G. Coman și Imnul morților închinat Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului.
Volumul Imnele Maramureșului (1988) dezvoltă câteva teme noi: Sfântul Andrei în Scitia Minor, Topos, Theotokos Eleousa, Ruga unui bătrân maramureșean, Topos, Moisei.
Un poem, Tropar, pomenește slujba înmnormântării. În acest caz, autorul oferă cititorilor un bun exemplu al cunoașterii nu doar a teologiei creștine ortodoxe, ci și a culturii tradiționale românești atunci când se face referire la ,,zdrobirea grâului” = coliva.
,,Trei zile adormitul rămâne cu cei vii
În cealată încăpere
Cântările de-ngropăciune să se poată-mpleti
Cu troparele de-nviere
Vreme-ndeajuns săvârșească-se
Asupra lui rânduiala sfântă
Spălatul la fântână ungerea cu mir
Îmbrăcarea straielor de nuntă
Zdrobirea grâului sămânță moartă
Urzind coliva
Întins în racla apoi toiagul uscat
Învlăstări-va
Asupra pulberii intră-n lucrare cuvântul
Logosul
Transfigurează pământul”[25].
Apelul la literatura bizantină este tot una de ordin teologic. În Jurnal de poet, Ioan Alexandru afirmă că literatura din Bizanț este una antropocentrică, pentru că această literatură și-a propus din capul locului de a-l înnoi pe om, de-a restabili cosmosul, de a-l reîmpăca, de a-i deschide omului toate rezervoarele sale creatoare încătușate nu pentru a-l înălța nu prometeic să hulească zeii, ci pentru a folosi spre binele celorlalți într-o nouă eră și o nouă comunitate, de aceea trebuie să i se acorde interesul de cercetare cuvenit[26].
-A scrie imne înseamnă în a te înscrie într-o tradiție multă vreme ignorată. Acum se manifestă un interes aparte pentru cultura bizantină, pentru cultura Răsăritului, pentru felul răsăritean de a gândi. Mai presus de toate, imnul e poezia care are în centrul său iubirea, agapeul, nu opus Logosului, iubirea veșnică, ce implică mai multe trepte: iubirea față de prunci, soție, patrie, prieteni, eternitate. În aceste trepte transpare Cosmosul. Toată făptura noastră se vrea iubită. Toate plantele, toate animalele. Chiar și vrăjmașii. Iubirea toate le acoperă[27].
Aceasta este credința lui Ioan Alexandru care prin vers i-a înnobilat pe semenii lui, cu valorile perene ale românului: vatra natală, legătura cu Dumnezeu și cu patria prin oglindirea frumosului din viața cotidiană.
[1] Eugen Simion, Introducere la vol. Ioan Alexandru, Opere, vol. I. Text ales și stabilit, note și comentarii, variante,
cronologie și indici de Alexandru Ruja, Editura Fundației pentru Știință și
Artă, București, 2015, p. XIII-XIV.
[2] Eugen
Simion, op. cit., p. XVI.
[3] Ibidem, p. XXII.
[4] Ion Bălu, Ioan Alexandru, monografie, antologie
comentată, receptare critică, Editura Aula, Brașov, 2001, p. 28.
[5] https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Alexandru_(scriitor), accesat în 14. 09. 2020.
[6] Ibid., p. XXIX.
[7] Petre Vintilescu, Poezia imnografică din cărțile de ritual și cântarea bisericească, Editura
Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 10.
[8] Eugen Simion, Introducere, p. XXV.
[9] Maria-Daniela Pănăzan, Poezia religioasă românească.
Eseu monografic, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 229.
[10] Ioan
Alexandru, Opere, vol I, Editura
Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2005, p. 8 (Se va
prescurta în continuare Opere I).
[11] Ioan Alexandru, Opere I, p. 65.
[12] Ioan Alexandru, op. cit., p. 250.
[13] Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice. Lexic teologic, trad. Michaela Slăvescu,
Editura Humanitas, București, 1997, p. 21.
[14] Ioan Alexandru, Opere I, p. 313.
[15] https://evz.ro/care-este-legatura-dintre-hristos-si-un-pelican.html, accesat în 14. 09. 2020.
[16] Ioan Alexandru, Opere I, p. 343.
[17] Ioan Alexandru, op. cit., p. 650.
[18] Ioan Alexandru, op. cit., p. 325.
[19] Victor Aga, Simbolica biblică și creștină. Dicționar Enciclopedic, Editura
Învierea, Timișoara, 2005, p. 424.
[20] Ioan Alexandru, Opere I, p. 1109.
[21] Nicolae Gudea, Ioan Ghiurco, Din istoria creștinismului la români.
Mărturii arheologice, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, Oradea,
1988, p. 136.
[22] Ene
Branişte, Sfinţi mărturisitori şi martiri cinstiţi de străromânii noştri pe
pământul românesc dintre Dunăre şi Mare, în lumina mărturiilor istorice,
epigrafice şi arheologice, în vol. Arhiepiscopia Tomisului şi a Dunării
de Jos, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1981, p. 111.
[23] Ioan
Alexandru, Opere, vol II, Editura
Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2005, p. 69 (Se va
prescurta în continuare Opere II).
[24] Ioan Alexandru, Opere II, p. 287.
[25] Ioan Alexandru, op. cit., p. 1045.
[26] Ioan Alexandru, Iubirea de patrie. Jurnal de poet, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1978, p. 187.
[27] Întoarcerea
lui Ioan Alexandru. Antologie de Nicolae Băciuț, Editura Nico, Târgu-Mureș, 2014, p. 13.
