luni, 15 ianuarie 2024

Eminescu și boala. Instituțiile filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române din trecut

 

În fiecare început de Gerar, mai precis pe 15 ianuarie îl sărbătorim pe poetul Mihai Eminescu și totodată Ziua Culturii Naționale. Primul eveniment dă ființă celui de-al doilea, pentru că astăzi nu ne putem închipui o cultură românească fără Eminescu. Poetul din Mărțișor l-a văzut pe Eminescu și în acest sens avem chiar o imprimare radiofonică a acestui moment. Tudor Arghezi notează: ,,A vorbi despre poet este ca și cum ai striga într-o peșteră vastă; nu poate să ajungă vorba până la el, fără să-i supere pe ceilalți. Numai graiul coardelor ar putea să povestească pe harfă și să legene din depărtare delicata lui singurătate ca slavă. Într-un fel, Eminescu e sfântul prea curat al versului românesc. Din tumultul dramatic al vieții lui s-a ales un crucificat. Pentru pietatea noastră depășită, dimensiunile lui trec peste noi, sus, și peste văzduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal, asta o știe oricine citește[1].

            Ziua lui Eminescu, devenit Poet național este și Ziua Culturii Române. Substantivul cultură își are originea într-un altul, cult, la care s-a așezat sufixul -ura. Adică rodirea cultului. Un teolog român a identificat sursa acestei disocieri în lumea de astăzi a celor două cuvinte: Păcatul care reprezintă o profanare a creației, o smulgere a omului din mediul înconjurător, prin schimbarea câmpurilor agricole în terenuri industriale și militare, prin poluarea solului și apelor, prin aglomerarea populației în blocuri colective, imorale și inestetice[2]. Revenirea la matcă a culturii reprezintă un proces anevoios, de durată și de jertfă. Din cercetările asupra acestei problematici avem două direcții, una cea a abandonării spațiului mioritic și al culturii ,,rurale”, adică populare care frânează integrarea în structurile europene și cea de-a doua care prin care putem prin cultura națională să contribuim la transfigurarea celei europene[3].

            În fond prin cultură – spunea un misionar român – înțelegem exprimarea Evangheliei și a credinței creștine  în gândirea intelectuală (filosofie), în manifestarea artistică (poezie, artă, muzică), în organizarea socială (etică, moravuri), în viziunea istorică (regim politic, formă de stat). Cultura creștină este tot ceea ce dă identitate unei comunități umane, prin fidelitatea față de origini și deschidere față de viitor[4].

            Anul acesta cum a fost declarat în Patriarhia Română An omagial al pastorației și îngrijirii bolnavilor și de aceea în acord cu tema propusă m-am oprit asupra ultimilor ani ai poetului (1883-1889), plini de suferință și neputință sufletească, a tratamentului acestuia în așezăminte medicale bisericești, precum și asupra contribuției Bisericii Ortodoxe Române la dezvoltarea unui creștinism integral, care să nu excludă slujirea aproapelui aflat în neputință.

            Maiorescu era încredințat că mintea lui Eminescu se clatină, căci acesta luând masa cu el, cu câteva zile înainte, se arătase, în nepotrivire cu firea sa, țanțoș, declarând că învață limba albaneză și că vrea să se facă monah[5]. Din învățătura Bisericii știm că sufletul, partea spirituală a omului este înzestrat cu rațiune sau minte, simțire și voință liberă. Astfel numai omul cugetă, gândește, alege cele îi sunt potrivite existenței pe pământ. Prin suflet omul stă în legătură cu Dumnezeu și lumea spirituală[6]. Și iată-l pe Eminescu bolnav la numai 33 de ani. Aceasta datorându-se pe de o parte a condițiilor precare de viață, lipsa unei locuințe, a unui poziții în societate, munca istovitoare ca redactor la ziarul ,,Timpul”, pe de altă parte continua hărțuire a celor care i-au negat valoarea. A cunoscut lumea ospiciilor de această natură de la Viena, unde a fost în apropierea dr. Constantin Popasu și a celor din țară. Eminescu a stat începând cu 9 noiembrie 1886 în Ospiciul de lângă Mănăstirea Neamț. Aici a funcționat o bolniță, o farmacie. Și tot aici au fost adăpostiți din vremuri străvechi străinii, bolnavii și bătrânii. Pe urmele lui Eminescu, Vlahuță a vizitat spitalul patru ani mai târziu de la internarea lui Eminescu și l-a găsit curat și în ordine, așezat într-o veche zidire cu vreo 20 de încăperi cu cerdac, în spatele mănăstirii, ce servise pe vremuri de tipografie. În curtea mare, verde, împrejmuită cu zăplazuri, și pe săli, se învârteau vreo 50 de pacienți români, țigani, evrei, mistici, epileptici sau furibunzi. Aici petrecu Eminescu vreo cinci luni, îngrijit cu mare băgare de seamă, medic fiind un dr. Usulescu[7].

            Al doilea ospiciu în care a fost internat poetul, este cel de la Mărcuța. La această mănăstire fondată în 1587 a funcționat un lazaret care a adăpostit la început bolnavii de ciumă (1829), prostituatele, cerșetorii și smintiții. Costurile legate de bolnavii psihic au fost achitate de către Logofeția bisericească. Începând cu anul 1840, spitalul de la Mărcuța a devenit cel mai important spital pentru alienați din Vechiul Regat, fiind reorganizat după 1868 de marele profesor Alexandru Șuțu, întemeietorul psihiatriei românești. Pe vremea internării lui Eminescu, spitalul adăpostea o sută de persoane[8].

            La acest spital, Eminescu a stat în penultima cameră a casei domnești a lui Ipsilanti.  Și a scris pe pereții camerei, cu cărbune, ultimele sale poezii. Aici și-a petrecut ultimul său Paști înainte de trecerea la cele veșnice[9].

            De aici vedem grija Bisericii față de cei suferinzi, între care a fost și Eminescu, Poetul nostru ,,omul deplin al culturii române” cum ne-a mărturisit într-un volum filosoful Constantin Noica.

        De-a lungul timpului, Biserica Ortodoxă Română a organizat o misiune filantropică, caritativă pornind de la învățătura Mântuitorului: ,,Așadar, câte voiți să vă facă vouă oamenii, faceți și voi asemenea” (Marcu 7, 12). Despre toată această lucrare spiritual-medicală ne vorbește pe larg prof. Doina Țîmpău, în teza de doctorat susținută la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca sub îndrumarea prof. univ. dr. Avram Andea și tipărită cu titlul Instituții filantropice din Biserica Ortodoxă Română în Țara Românească și în Moldova până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza (2020, 340 p.).

            Din această cercetare exhaustivă aflăm că Biserica Ortodoxă Română din Țara Românească și Moldova și-a organizat propriile așezăminte filantropice pe lângă mănăstiri, catedrale și bisericile mai mari din cele două provincii românești.

        Prima formă de organizare a fost bolnița. Cuvântul ,,bolniță” este de origine slavă, în românește, căpătând înțelesul de ,,locul unde se află bolnavii”.  Termenul de bolniță în documentele românești scrise în slavonește este o derivație de la cuvântul ce se traduce suferință[10]. Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, bolnița a fost spitalul specific românesc. Ceea ce a stat la baza constituirii bolniței este același sentiment de dragoste creștină ce caracterizat și instituțiile de asistență socială din primul mileniul creștin[11]. De obicei în Evul Mediu românesc, bolnița era fie o biserică, fie un complex mănăstiresc cu chilii, așezat fie în incinta mănăstirii, fie în afara ei, înconjurată sau nu de cimitir. La început aceste așezăminte primeau pe monahii neputincioși, dar și pe ceilalți bolnavi de boli contagioase, alienații mintal ș. a. Acest lucru a fost descoperit prin săpăturile arheologice, în urma cărora au fost descoperite oseminte înhumate după tradiția mirenilor, în sicriu și fără veșminte monahale sau piatră sub creștet.

            Cea mai veche bolniță atestată în Țările Române a fost cea de la Schitul Jghiaburi, întemeiată de Radu Negru, fondatorul Țării Românești. Lângă Câmpulung, a existat Ospiciul pentru mizeri și azil la Mățăul de Jos (1383), un loc de adăpostire a orbilor, șchiopilor, ciungilor și cerșetorilor[12]. Alte două bolnițe au fost cele de la Mănăstirea Bistrița-Vâlcea (1507), unde au fost aduse moaștele Sf. Grigorie Decapolitul și cea de la Simidereni-Flămânzești, Curtea de Argeș (1524). La Cozia, pe valea Oltului funcționa o bolniță ridicată în 1535. Aceasta era ca o infirmerie și azil pentru bătrânii și bolnavii din mănăstire și din împrejurimi[13].

          Alte asemenea așezăminte au funcționat la bisericuța ,,Dintr-un lemn” (1559); Sadova, Dolj (1692), Mănăstirea Hurezi (1696). La Hurezi, Doamna Maria Brâncoveanu a ctitorit bolnița ,,pentru buna pomenire a strămoșilor săi”. Chiliile se găsesc la 100 m. nord de bolniță, fiind făcute odată cu clădirea bisericii pentru a servi ca locuință călugărilor bolnavi, preoților, precum și pelerinilor[14]. Alte bolnițe au activat la Brâncoveni (1700), Mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung (1718), Polovragi (1736), Episcopiei Râmnicului (1744), Mănăstirea Țigănești (1776), Sfântul Gheorghe, Tulcea (1824) și Mănăstirea Cernica (1854).

           În Moldova a existat bolnița Mănăstirii Putna (1480) ridicată de Sf. Voievod Ștefan cel Mare, Mănăstirea Pătrăuți (1487), Secu (1564), Todireni (1597), Dragomirna (1602), Văratec (1781).

            Din bolnițe s-au dezvoltat cu timpul alte forme de organizare medicală mai dezvoltată, sub forma ospiciilor, lazaretelor, spitalelor, sau apariția unor grupări sociale care îndeplineau un rol filantropic, breslele sau frățiile.

            Una din cele mai vechi bresle a fost cele a calicilor și frățiile cioclilor din București (1629). Constituite sub patronajul Bisericii, cu scopul de a distribui celor săraci fonduri provenite din caritatea publică, au fost caliciile. Fondurile bănești necesare întrajutorării au fost obținute prin instituirea cutiei milelor. Frăția cioclilor se ocupa cu înmormântarea săracilor, dar și cu depistarea și izolarea focarelor de contagiune și la nevoie chiar de îngrijirea bolnavilor[15].

          A ființat apoi Ospiciul Sf. Vineri din București (1645), unde erau tratați bolnavi mintal neagresivi, iar la Sărindar (1786) erau primiți cei agresivi. La Târgoviște a funcționat Azilul doamnei Bălașa Brâncoveanu lângă biserica Sf. Vineri (1754).

            Primul spital din Muntenia a apărut la București, Spitalul și frăția de la Colțea (1704) care a fost dotat cu o spițerie. Complexul era un spital mixt cu două secții, pe ambele laturi a unui paraclis. El a primit la început pe cei săraci, apoi pe bolnavii de tifos. Numărul paturilor a tot crescut de la 20, la 60 în 1842 și 90 în 1844[16]. Pe lângă Mănăstirea Sf. Pantelimon (1735) a funcționat o școală de surdomuți și un spital, al doilea din oraș. La Mănăstirea Radu Vodă a ființat Spitalul de Nașteri (1839).

            Craiova a avut un spital din 1752 pe lângă biserica boierului Obedeanu și un Ospiciu la biserica Madona Dudu (1813). În chiliile așezământului bisericesc a funcționat spitalul, la Obedeanu, pe când cel de la Madona Dudu  era o construcție de tip pavilionar, cu un edificiu central în formă de  patrulater, cu parter și etaj, cuprinzând magazia de îmbrăcăminte, atelier de croitorie, locuințe[17]. În curtea bisericii Gârlași din Buzău (1792) și pe lângă biserici la Slatina, Olt (1792) și Râmnicu Vâlcea (1840) au funcționat spitale.

            În Moldova, mitropolitul miniaturist Anastasie Crimca a deschis primul spital din Țările Române, în 1619 la Suceava.

            Breasla caliciilor și cioclilor a activat la Iași cu începere din 1480, aproape două sute de ani, o Frăția a cioclilor era și pe lângă Mănăstirea Trivetitele din Iași (1676). O breaslă a cioclilor a fost la Suceava din 1620, cu întreruperi până în 1787, iar la Focșani a fost de asemenea o Frăție a cioclilor (1671).

La Mănăstirea Golia a funcționat un ospiciu din 1576 care a căutat vindecarea epilepticilor și a celorlalți bolnavi psihici. Ospiciul a fost prima clinică psihiatrică din Moldova, cealaltă clinică a fost la Mănăstirea Neamț.

În grija Sf. Spiridon a fost bolnița, ospiciul și spitalul (1734), cel mai important spital din Moldova. Dacă la început a avut doar 30 de paturi, în 1860 a avut 280 de paturi, iar Spitalul administra 13 instituții spitalicești din toată Moldova[18].

Alte spitale au funcționat la Roman (1753), Hlincea (1808), Galați (1831), Bârlad și Focșani (1838), Târgu Neamț (1847), Târgu Ocna (1851) și Galata (1853).

Toate aceste instituții fondate de Biserica Ortodoxă Română au funcționat în cele două provincii de dincolo de Carpați, în baza iubirii evanghelice, cu aportul clerului și monahilor acesteia. De la bolnița în care se oficiau Sfânta Liturghie, Taina Sfântului Maslu sau exorcismele Sf. Vasile cel Mare, la organizarea bolnavilor în chilii, la ridicarea unor clădiri speciale în care și-au găsit alinarea cei săraci și bolnavi. Tot cu binecuvântarea Bisericii au apărut breslele și frățiile care au intervenit pe lângă cei bolnavi.

Aceste câteva instituții au valorificat generoasa învățătură, a creștinismului integral, cu accentul pus pe trăirea mesajului evanghelic și rodirea acestuia prin faptele bune ale clerului și credincioșilor.

Iată de ce, ținând seama de importanța Zilei Culturii Naționale și a tematicii Anului Omagial am adus împreună, pe același făgaș cultura și civilizația primelor secole creștine, prin dăinuirea învățăturii și a faptelor bune.

 

           


[2] Ion Bria, ,,Cultura creștină – un comandament misionar actual”, în vol. Persoană și comuniune. Prinos de cinstire Preotului Profesor Academician Dumitru Stăniloae (1903-1993), Editura Arhiepiscopiei; Sibiu, 1993, p. 220 (Se va prescurta în continuare ,,Cultura creștină…”).

[3] Dumitru Popescu, Hristos. Biserică. Societate, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureșri, 1998, p. 17; 19.

[4] Ion Bria, ,,Cultura creștină….”, p. 218.

[5] G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Saeculum I. O., București, 1995, p. 222 (Se va prescurta în continuare Viața…)..

[6] Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991, p. 162; 165.

[7] G. Călinescu, Viața…, p. 235.

[8] Doina Țâmpău, Instituții filantropice din Biserica Ortodoxă Română în Țara Românească și în Moldova până la domnia lui Alexandru Ioan Cuza, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2020, p. 131; 135 (Se va prescurta în continuare Instituții filantropice din Biserica Ortodoxă Română…):

[10] Doina Țâmpău, Instituții filantropice din Biserica Ortodoxă Română…, p. 188.

[12] Doina Țâmpău, op. cit…, p. 60.

[13] Ibidem…, p. 76.

[14] Ibid…, p. 92.

[16] Ibid…, p. 99; 107.

[17] Ibid…, p. 162.

[18] Ibid…, p.229.


Publicat de la