Venit-a
la fântână, în ceasul al șaselea, Izvorul minunilor, spre a aduce la viață pe
urmașa Evei; că Eva întru acest ceas a ieși din rai, din pricina amăgirii
șarpelui. Deci, s-a apropiat Samarineanca să scoată apă; pe care văzând-o Mântuitorul,
i-a zis: Dă-mi apă să beau și Eu te voi sătura de apa cea vie. Iar înțeleapta,
alergând în cetate, a vestit îndată mulțimilor zicând: Veniți de vedeți pe
Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre. (Idiomelele Samarinencei).
Iubiți
credincioși și credincioase,
Hristos
a înviat!
Pericopa
evanghelică de la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (4, 5-42) citită la
Sfânta Liturghie în cea de-a V-a Duminică după Paști marchează un moment
deosebit: înjumătățirea zilelor între cele două Praznice ale Învierii și
Cincizecimii și totodată posibilitatea dialogării cu Mântuitorul și obținerea
mântuirii de persoane care nu sunt iudei, ci de altă origine decât cea a
Domnului Hristos.
Evanghelia
de astăzi poate fi împărțită în 2 părți distincte: 1. Convorbirea (dialogul)
lui Iisus cu Samarineanca (v. 1-26) și 2. Iisus la Samarineni și Galileeni. (v.
26-54).
Mântuitorul
se afla pe drumul care lega Galileea de Iudeea fiindcă destinația era
Ierusalimul. La sfârșitul Sfintei Scripturi găsim mai multe hărți, una din ele:
,,Palestina Noului Testament” ne arată așezarea geografică a Țării Sfinte: la N
este Galileea, la S Iudeea, la E Iordanul și la V Marea Mediterană. Orice
pelerin care dorea să meargă din Nord spre Sud sau invers trebuia să treacă
prin Samaria care este poziționată în centrul Țării. Potrivit geografiei
Samaria este o zonă muntoasă străbătută de un lanț de munți ce se desfășoară
paralel cu Iordanul, de la nord spre sud ca o continuare a munților Liban*. Munții Samariei flanchează vechiul Sichem,
Ebal (920 m )
la nord-est și Garizim (870 m )
la sud-vest. De aici vedem o provincie nu atât de generoasă din acest prim
aspect al cadrului de viețuire umană. Pelerinii așadar au trecut nu de puține
ori prin această provincie însă evreii o ocoleau. Pentru a nu intra în Samaria,
evreii ocoleau prin Pereea fiindcă îi socoteau a fi necurați pe locuitorii
ținutului. O populație care în vremea Mântuitorului era de tip mozaic: ,,-
Poporul lui Israel și preoții și leviții nu s-au despărțit de popoarele
pământene întru urâciunile lor, adică Cananeeni, de Hetei, de Ferezei, de
Iebusei, de Amoriți, de Moabiți, de Egipteni, de Amorei. Aceasta pentru că
și-au luat pentru ei și pentru fii lor, soții dintre fiicele acelora; așa că
sămânța cea sfântă, s-a amestecat cu popoarele pământene, iar mâna mai marilor
a fost cea dintâi în această nelegiuire. […] Toți aceștia își luaseră
femei străine și din ele li se născuseră copiii”. (Ezdra 9, 1-2; 10; 44). În
tâlcuirea acestui text, Mitropolitul Bartolomeu accentuează termenul de
,,urâciune” prin care s-ar traduce: închinarea la idoli și îmbrățișarea
practicilor libertine. Spre exemplu în timpul regelui Ieroboam capitala noului
regat Israel a fost la Sichem (I Regi 12). Tot acum noul rege a ridicat un
templu pe Muntele Garizim unde a fost introdus și cultul vițelului de aur,
practicat de evrei la ieșirea din robia egipteană. După un alt tălmăcitor,
Mitropolitul Antonie Plămădeală în acest templu alături de Iahve, samarinenii
se închinau și unor idoli asiro-babilonieni, deci exista un sincretism
religios. Sinaxarul zilei amintește de vremea împăratului Iosia atunci când
israeliții s-au aliat cu egiptenii, fapt pentru care au asirienii i-au trecut
pe iudei printr-o robie în Babilon de 50 de ani. La reîntoarcerea acasă,
samarinenii au preluat și datini păgâne așa cum mai înainte a fost cinstirea
vițelului de aur. Samarinenii au primit doar Legea lui Moise numindu-se
samarineni de la Muntele Samor. Ei erau urâți de iudeii, care s-au întors din
robie, deoarece se arătau numai pe jumătate iudei*.
Siharul
este vechiul Sichem, capitala de odinioară a iudeilor. Patriarhul Iacob (Facere
33, 19) venind din Mesopotamia s-a așezat lângă Sichem, cu slugile și turmele
lui și a cumpărat aici o fâșie de pământ de la Emor, domnitorul ținutului.
Sichemul a fost dăruit apoi lui Iosif (Fac. 48, 22) iar israelitenii au adus
osemintele lui Iosif din Egipt și le-au îngropat la Sichem (Iosua 24, 32).
Vedem deci că evreii din acest ținut al Samariei s-au amestecat cu băștinașii de
aici, ba mai mult la reîntoarcere din robie au adus noi credințe religioase,
iar din textele sacre ale Scripturii nu au acceptat decât cele cinci cărți ale
Pentateuhului mozaic. Acesta ar fi în mare motivul pentru care evreii se despărțiseră
de samarineni, creîndu-se o adevărată vrăjmășie, cei dintâi ocoleau provincia,
iar samarinenii evitau pe iudei. Acest lucru a fost simțit chiar de
Mântuitorul: ,,Și a trimis vestitori înaintea Sa, Și mergând ei, au intrat
într-un sat de Samarineni, ca să-i pregătească totul. Dar ei nu L-au primit,
pentru că El se îndrepta spre Ierusalim”. (Luca 9, 52-53).
Cinstiți
credincioși și credincioase,
La
fântâna lui Iacob a avut loc îndelunga convorbire a Mântuitorului cu femeia
Samarineancă. Dacă Samarineanca este considerată de textele liturgice urmașa
Evei, fântâna este un simbol al izvorului care țâșnește în mijlocul grădinii,
la piciorul Pomului Vieții, în centrul Paradisului terestru, și care se împarte
după aceea în patru fluvii care curg spre cele patru direcții ale spațiului. În
funcție de diferitele terminologii este fântâna vieții, sau a nemuririi, sau
fântâna învățăturii*.
Această
fântână a fost săpată de Iacob pentru nevoile cotidiene: ,,Nu cumva ești Tu mai
mare decât părintele nostru Iacob, care ne-a dat această fântână și el însuși a
băut din ea și fiii lui și turmele lui?”. (Ioan 4, 12). Puțul este află la
jumătate de oră de oraș. Călătorii mai vechi spun că puțul lui Iacob era adânc
de 15 urme; iar în timpul mai nou nu are apă și e abia de 75 de urme. Astăzi
fântâna mai are o adâncime de 23 de m și o dimensiune de 2,
Privind
cadrul geografic muntos, prezența unei fântâni reprezintă pentru orice pelerin
o binecuvântare, mai ales că era al șaselea ceas adică la orele 12 ale zilei.
Oboseala drumului și-a spus și în cazul Mântuitorului cuvântul. A avut nevoia
unui popas, însoțitorii de drum, ucenicii au plecat în oraș să cumpere mâncare,
iar El se odihnea lângă această fântână. După calculele unui exeget al
Evangheliei de la Ioan, episodul convorbirii s-a petrecut în luna Decembrie
socotind după luna însămânțărilor: Octombrie fiind patru luni până la seceriș.
(Ioan 4, 35). Potrivit învățatului Mitropolit Bartolomeu fiecare pelerin avea
cu sine și uneltele necesare scoaterii apei, găleata, de obicei un burduf și
funia întrebuințate pentru scoaterea apei. Iisus nu le-a avut.
Femeia
Samarineancă vine împreună cu uneltele necesare la fântână. Aici a debutat
dialogul cu cererea Mântuitorului: ,,Dă-Mi să beau” (Ioan 4-7). Într-o
veritabilă cateheză Iisus Învățătorul trece de la apa naturală a fântânii la
apa cea veșnică, care eliberează omul din rigorile condiției temporale
asigurând mântuirea. Prin acest cuvânt, Sf. Chiril al Alexandriei ne spune că
Dumnezeu dorește ca omul să I se deschidă prin iubirea lui ca să-l poată
mântui, venind la el*.
La cerința Pelerinului, femeia îl descoperă ca fiind iudeu după îmbrăcăminte și
tunsoarea părului capului și afirmă că samarinenii sunt despărțiți de iudei
neavând niciun ,,amestec” (Ioan 4, 9).
În
versetul al 10 – lea ,,darul lui
Dumnezeu” este întărit de ,,Cel ce-ți zice…” este deșteptată curiozitatea
femeii dar și respectul lui Iisus pentru utilizarea apelativului: ,,Doamne”.
(v. 10). Profetul Ieremia consemnează destăinuirea Creatorului: ,,Două lucruri,
și rele, făcut-a poporul Meu: ei M-au părăsit pe Mine, izvorul apei celei vii,
și și-au săpat fântâni surpate care nu pot să țină apă”. (2, 13). Dincolo de a
fi un receptacul care să țină apa făcătoare de viață, Iisus este identificat cu
apa cea vie, din pricina originii ființei dumnezeiești din sânul Sfintei
Treimi: ,,Iar în ziua cea din urmă – Iisus sta între ei și a strigat zicând:
‹‹Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea! Cel ce crede în Mine –
precum a zis Scriptura – râuri de apă vie vor curge din inima lui››”. (Ioan 7,
37-38). În Cartea Apocalipsei aflăm că izvorul este sinonim cu veșnicia,
nemurirea, mântuirea: ,,Și mi-a zis: ‹‹S-a făcut! Eu sunt Alfa și Omega.
Începutul și Sfârșitul. Celui ce însetează. Eu în dar îi voi da să bea din
izvorul apei vieții››”. (Apoc. 21, 6).
Sf.
Chiril întărește și spune că fără un izvor, nu poate exista apă, tot așa fără
Hristos nu există mântuire: Iar ,,apa vie” numește darul de viață făcător al
Duhului, singurul prin care umanul, deși asemănător buturugilor din păduri, ca
unul ce este uscat și neroditor de virtute, predat relelor uneltiri ale
diavolului, revine la frumusețea cea de început a firii și adăpându-se din
harul de viață făcător, se împodobește cu florile variate ale bunătăților și
face să crească vlăstarele deprinderilor iubitoare de virtute și se înalță în
ramurile bine hrănite ale iubirii de Dumnezeu.
Rămânerea
lângă izvor dăruiește viața veșnică. În parabola Viței celei adevărate (Ioan
15, 1-8). Mântuitorul îi încredințează pe ucenici: ,,Rămâneți în Mine și Eu în
voi. Precum mlădița nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viță,
tot așa nici voi, dacă nu rămâneți în Mine”. (v. 4). Cei care s-au despărțit de
izvor au pierit. Siharul a devenit locul înmormântării și nu al Vieții, locuit
de bețivi (Isaia 28, 2), mincinoși, idolatri (Avacum 2, 18), popor nebun (Sirah
50, 26). Femeia este tributară religiei strămoșilor (Ioan 4, 20) care însă au
murit. (Ioan 8, 53). Părăsirea izvorului este echivalent cu moartea: ,,Doamne,
nădejdea lui Israel, toți cei ce te părăsesc vor fi rușinați, cei ce se-ndepărtează
de Tine vor fi scriși pe pământ (,,în pământ”, adică Șeol, locuința morților,
n. Bartolomeu Anania) pentru că au părăsit izvorul vieții, pe Domnul”. (Ieremia
17, 13).
Chiar
dacă nu a înțeles cuvintele Domnului, femeia cere această apă vie să nu mai
ostenească la această fântână. Iisus cere însă ca la găsirea aceste ape
miraculoase e nevoie și de comuniune, de acea o îmbie să-și aducă numaidecât
bărbatul. Din nou femeia se scuză ,,n-am bărbat” (v. 17). O altă treaptă în
convertirea ei o reprezintă profetismul, recunoscut de Samarineancă: ,,Doamne,
văd că Tu ești prooroc”. (Ioan 4, 19). Potrivit Sf. Scripturi – ne descoperă
Pr. Ioan Mircea – prooroc este cel ce spune dinainte cele ce nu se cunosc, sau
cele ce au să se întâmple în viitor. El este trimisul și unsul lui Dumnezeu și
vorbește în numele Lui*.
Nu puține sunt locurile din Scriptura Noului Testament unde Iisus este numit
profet: ,,Mare profet S-a ridicat între noi și Dumnezeu și-a cercetat poporul”.
(Luca 7, 16). El era ,,profet puternic în faptă și în cuvânt”. (Luca 24, 19).
Cu
această măreție și putere a profetismului Său, Domnul Hristos i-a descoperit
faptul că femeia a avut cinci bărbați, iar cel pe care îl avea atunci îi era
doar concubin, amant. (Ioan 4, 18). Sinaxarul zilei dă o tălmăcire a numărului
bărbaților: Alții socotesc că cei cinci bărbați ar fi cele cinci legi date de
Dumnezeu: cea din rai, cea după alungarea din rai, cea din vremea lui Noe, cea
din zilele lui Avraam și cea din vremea lui Moise; iar a șasea Evanghelia, care
nu se răspândise.
Tocmai
această Evanghelie cu sensul original de Veste Bună i-o dezvăluie femeii. După
promisiunea Veșniciei sub chipul ,,izvorului vieții”, Mântuitorul îi arată cum
poate ajunge la starea desăvârșită prin închinarea cea adevărată în duh și
adevăr (Ioan 4, 23). În fața femeii, Mântuitorul îi afirmă că mântuirea este de
iudei, Ierusalimul este mai înalt decât Garizimul prin păstrarea nu doar a
Legii lui Dumnezeu, ci și a Proorocilor, cărțile în care se face referire
precisă la mântuirea realizată de Fiul lui Dumnezeu. Ierusalimul era în vremea
activității Domnului Iisus o cetate a tuturor, cu statut de a fi folosit în mod
egal. Eusebiu de Cezareea vede aici și o prefigurare a Bisericii lui Hristos*, în care toți ne regăsim laolată și în care
ne bucurăm cântând: ,,Mare este Domnul și lăudat foarte în cetatea Dumnezeului
nostru, în muntele Său cel sfânt”. (Ps. 47, 1).
Cu
toate acestea Hristos îi arată despre închinarea în duh și adevăr ca o
continuare firească a Predicii de pe Munte. Credința în Dumnezeu devine prin
activitatea Fiului Său universală: ,,Că de la răsăritul soarelui până la apus
S-a preamărit numele Meu printre neamuri; și-n fiecare loc i se aduce numelui
Meu tămâie și jertfă curată; că mare e numele Meu printre neamuri, zice Domnul
Atotțiitorul”. (Maleahi 1, 11). Proorocul Sofronie întărește că închinarea va
fi a fiecăruia în locul său. (2, 11).
Nici
în Ierusalim nu va mai fi închinarea obligatorie, adică legea ceremonială
(ținerea Sabatului, circumciziunea, jertfele de sânge etc.) nu vor fi normative
pentru închinătorii în duh și în adevăr adică credință și faptele acesteia.
Rugăciunea poate fi asemănată cu cea a tâlharului de pe cruce sau cea a
vameșului.
Binecredincioși
creștini și creștine,
Convorbirea
cu Iisus a schimbat cu totul felul de a gândi și simți a Samarinencei. Dincolo
de adeziune se petrece o convertire la Izvorul Veșniciei printr-un verset:
,,Iar femeia și-a lăsat găleata și s-a dus în cetate și a zis oamenilor:” (Ioan
4, 28) devenind mărturisitoare a lui Hristos. Pe parcursul unei convorbiri
catehetice femeia învață, urmează și mărturisește și altora posibilitatea
izbăvirii din moarte. Ea a devenit ucenică a Domnului. Martira Fotini împreună
cu cei șapte copii ai ei au suferit moarte martirică în timpul împăratului
Nero. Biserica o cinstește în mod deosebit pe 26 Februarie.
A
uitat de ce s-a dus la fântână, nu o mai interesa nici apa fântânii, ci ceea ce
a învățat chemându-și și conaționalii din cetate care au crezut Mântuitorului
,,pentru cuvântul femeii”. (Ioan 4, 39).
Apostolii
care nu au fost martorii convorbirii, ci doar și-au regăsit Învățătorul singur
la fântână îi învață despre sfârșit, despre secerișul și adunarea roadelor date
de Dumnezeu: ,,Vei semăna și nu vei secera, măslina o vei stoarce dar tu cu
untedelemn nu te vei unge, și strugurele [îl vei stoarce] dar
nu vei bea și vin și vor pieri legiuirile poporului Meu”. (Miheea 6, 15).
Femeia
Samarineancă este încredințată de Adevărul sădit în mintea și inima ei de
Hristos Domnul așa cum glăsuiește Irmosul Condacului din Utrenia Duminicii:
,,Apă a vieții ești, a strigat samarineanca lui Hristos; deci, adapă-mă,
Cuvinte, cu dumnezeiescul Tău har, pe mine cea totdeauna însetată, ca să nu mai
fiu stăpânită de uscăciunea necunoștinței, Iisuse Doamne, ci să vestesc
măririle Tale”*. A devenit
mărturisitoare a lui Hristos în lume, ca model de pocăință sinceră și
încredințare în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Amin!
*
Dumitru Abrudan, Emilian Cornițescu, Arheologia
biblică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1994, p. 74. (Se va prescurta în continuare Arheologia…).
*
Penticostar, Ediția a VI-a, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1973, p. 208.
*
Jean Chevalier, Alain Gheeerbrant, Dicționar
de Simboluri, vol. II, E-O, trad. Michaela Slăvescu, Laurențiu Zoicaș
(coord.), Editura Artemis, București, 1995, p. 53.
*
Iuliu Olariu, Evaghelia după Ioan,
explicată de…, Tipografia Diecezană, Caransebeș, 1897, p. 69; Dumitru
Abrudan, Emilian Cornițescu, Arheologia…,
p. 97.
*
Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri.
Partea a patra. Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad., introd.,
note de pr. prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000, p. 209.
*
Ioan Mircea, Dicționar al Noului
Testament, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1995, p. 425.
*
Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție
diortosită de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009,
p. 764.
*
Penticostar, p. 210.
