Prin grija prof. univ. dr. Ionel
Funeriu de la Universitatea de Vest ,,Aurel Vlaicu” din Arad a apărut un volum
închinat unor convorbiri purtate între 1996 și 1998 cu dascălul său, G. I.
Tohăneanu. Cartea G. I. Tohăneanu –
Optimus Magister, Editura Universității de Vest din Timișoara, 2017, 301 p
+ ilustrații oferă cititorului date importante despre lingvistul și
stilisticianul G. I. Tohăneanu creator de școală filologică la Timișoara: ,,…prin provocarea d-tale mă îndatorezi să
revin la școala timișoreană de stilistică, pe care sunt nevoit, văd să o accept
ca atare, ca să avem o bază de discuție, doresc să precizez cu toată fermitatea,
în chipul cel mai răspicat că, dacă există o ‹‹școală›› stilistică în centrul
nostru universitar și academic, Timișoara, atunci meritul întemeierii ei nu-mi
poate fi atribuit decât pe jumătate: îl împart frățește cu profesorul Ștefan
Munteanu…”. (p. 171).
De-a
lungul paginilor îl regăsim pe Profesorul G. I. Tohăneanu la ceas de spovadă în
care face când lecții ad-hoc de etimologie și lingvistică românească, când
amintiri personale dintr-o viață închinată puterii de netăgăduit a cuvântului.
Amintirea căminului părintesc animat de suflul părinților i-a dat întotdeauna
tăria de a trece peste greutățile nu puține și ușoare ale vieții: ,,…de fiecare dată când în gara Brașov:
tălpile mele aderă ferm, cu un fel de vânjoasă voioșie, la caldarâm. Mă simt,
în sfârșit ‹‹acasă››. Tatăl, bunii și străbunii lui au fost, de-a lungul
generațiilor, oieri transhumanți în preajma Brașovului, lângă Zărnești, la
poalele masivului Piatra Craiului, unde se află localitatea Tohani, cuib al
familiei mele. […] Părintelui meu îi datorez dragostea și ardoarea, în
sensul aproape concret al cuvântului, cu care mi-am îmbrățișat și am cercat
să-mi plinesc meseria. De la el am aflat, cu emoție și uimire, că profesor
înseamnă, în limba latină ‹‹mărturisitor›› și că, prin urmare, dascălul
săvârșește – mai exact spus oficiază – nu numai un act obișnuit de
‹‹comunicare››, ci unul de cucernică, perpetuă ‹‹cuminecare››”. (p. 13-14).
Lector
la Catedra de lingvistică și filologie clasică a Universității din București
din 1949 până în 1952 când a fost îndepărtat din învățământul superior din
pricina dosarului tatălui său care fusese în perioada dintre cele două războaie
senator liberal. Aici la Universitate a avut un medel care l-a urmat cu
fidelitate în întreaga sa viață – Al. Graur: ,,...mă simt îndatorat profesorului Alexandru Graur sub raport
profesional, intelectual. moral.
Am învățat de la el nu numai foarte multă
carte latinească și românească – ceea ce, pentru amândoi, înseamna cam același
lucru –, ci și lecția superioară a firescului, a simplității, sub zodia cărora
s-a desfășurat, fără niciun efort, întreaga mea existență în toate domeniile de
activitate. […]
Graur nu avea ‹‹asistenți››, ci numai ‹‹colaboratori››, iar aceștia erau
tratați ca atare.
Ascultându-l zi de zi și ceas de ceas, la
lecții. La conferințe și în alte împrejurări, am deprins de la Al. Graur un
adevăr de o simplitate derutantă, dar de un randament maxim de învățământ: să
nu vorbesc elevilor mei decât despre ceea ce eu însumi am înțeles și știu. Am
urmat cu strășnicie pilda veneratului meu dascăl, reușind să fiu întotdeauna
transparent în expuneri, cu riscul de a nu părea… ‹‹profund››. Insist asupra
acestui aspect pentru că nu o dată dascălii sunt tentați să-și ascundă în fraze
găunoase, dar sforăitoare, penuria totală de idei sau poticnirile penibile ale
unei gândiri neînchegate, incoerente, confuze”, (p. 28-29).
Îndepărtat de
la Universitatea bucureșteană a peregrinat prin diverse locuri din care și-a
asigurat traiul de zi cu zi: profesor suplinitor la Ploiești, zețar la
București uitat chiar de rude și prieteni: ,,Doi oameni mi-au rămas, fără preget, alături, în acele zile și nopți de
cumpănă și de obidă: profesorii Florea Fugariu și Cicerone Poghiric, care îmi
fuseseră, amândoi studenți la secția Filologie clasică a Universității
bucureștene. Gratitudinea mea tandră îi va însoți până la ‹‹capătul de cale››.
La editorul lui I. Budai-Deleanu am sălășluit
o vreme împărțind cu el singura-i odaie și ciugulind din același blid.
La Cicerone Poghiric cinam de două ori pe săptămână, înfulecând hămesiți
cartofi prăjiți și sorbind ulcele cu cel mai ieftin vin. Ca dracul de tămâie,
așa se fereau de mine foștii colegi și ‹‹prieteni››, cunoscuții, ba chiar
câteva rude, foarte apropiate, pe care le aveam prin București”. (p.
44-45).
Odată cu
întemeierea Universității timișorene la intervențiile lui Tudor Vianu și Iorgu
Iorgan, G. I. Tohăneanu a ajuns lector în orașul de pe Bega, apoi conferențiar
și în cele din urmă profesor și conducător de doctorat, specialitatea Limba
română. A lăsat în urmă cărți și ucenici, o școală filologică care îi datorează
totul. Mărturiile târzii dar niciodată întârziate din acest volum ale
profesorului G. I. Tohăneanu ne sunt dovezi ale trecerii prin viață ale unui
OM, profesor, om de cultură recunoscut de cei care au împărțit chiar vremelnic
catedra universitară. În acest sens, acad. Gh. I. Ivănescu îi recunoștea prof.
Ionel Funeriu în răstimpul generos dintre sosirea a două trenuri în gara din
Arad: ,,…Mi-a spus, cu un glas scăzut și
oarecum concesiv, că latină știți mai bine decât el și, pe un ton care am
simțit sinceritatea, dar și generozitatea, că aveți cea mai bună… sintaxă
dintre lingviști”. (p. 162).
Felicitări
prof. univ. Ionel Funeriu pentru carte, editurii Universității de Vest pentru
imprimare. Confesiunile rămân un sprijin pentru fiecare dintre cei care se vor
apleca cu zăbavă tihnită asupra lor.
