Preacuviosului cin monahal,
Preacucernicului cler
şi preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, pace și bucurie de la Dumnezeu
Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh,
iar de la noi părinteşti binecuvântări!
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
În anul 2018
aniversăm Centenarul Marii Uniri, adică un secol de la constituirea României
Mari. În mod firesc, acest an a fost declarat de către Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române drept Anul omagial al unității de
credință și de neam și Anul comemorativ al făuritorilor Marii
Uniri din 1918, fapt ce constituie un prilej de cultivare a unității și
demnității noastre naționale și de recunostință față de cei care au contribuit
la dăinuirea peste timp a conștiinței de neam, a comuniunii de credință, de
limbă, de cuget și simțire românească.
Creștinat,
adică unit cu Hristos prin Botez, pe când se forma ca popor nou în istorie,
poporul român a purtat în sufletul său în același timp pecetea tainei
Crucii și Învierii lui Hristos, trăind ritmic istoria ca pe o Cruce și o
Înviere, suferință și speranță, întristare și bucurie.
Taina Crucii
care se înalță în slava Învierii este înscrisă pe Stema României, ca simbol al
dăinuirii noastre și program spiritual al devenirii noastre. De aceea, vulturul
de pe Stema României poartă Crucea în plisc, aratând că numai prin credință și
iubire jertfelnică noi ne-am apărat patria, am dăinuit ca neam și am realizat
unitatea și demnitatea noastră ca stat național.
Rodirea luminoasă a Evangheliei
lui Hristos în istoria și cultura poporului român se vede și în darul unității,
al libertății și demnității naționale, dobândit prin credință puternică și
luptă jertfelnică de-a lungul a multor „secole de suferintă crestinește
îndurate”, după cum este scris pe Arcul de Triumf din București.
În anul
Centenarului Marii Uniri, trebuie să subliniem în mod deosebit că România
Mare este și o lucrare a Bisericii Ortodoxe Române, care, în toată istoria ei,
a apărat unitatea de credință a românilor și, implicit, a
cultivat conștiința unității de neam.
„Românii – scria marele
istoric Nicolae Iorga – au trăit într-o comunitate religioasă, care a avut
drept consecință o comunitate culturală de cel puțin 300 de ani, și aceasta a
produs în ceea ce privește sentimentul general de unitate românească cel mai
mare efect”
[1].
Biserica, prin predică și tipar, a cultivat cu stăruință în sufletele credincioșilor
români conștiința că au aceeași origine, ca neam, aceeași limbă
neolatină și aceeași credință creștină.
Cu alte
cuvinte, în cazul neamului nostru, conștiința unității de credință s-a
împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de
credință a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam.
Unitatea de credință și unitatea de neam erau atât de strâns unite,
încât credința ortodoxă, în limbajul medieval, era numită „ legea
românească”
[2].
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Biserica
Ortodoxă Română a avut o contribuție majoră la promovarea conștiinței unității
spirituale a neamului românesc. Ea a cultivat în sufletele credincioșilor
români conștiința trează că ei au aceeași obârșie, ca neam, aceeași limbă
şi aceeași credință creștină.
Mitropoliile
Ţării Româneşti şi Moldovei erau în strânse legături cu Mitropolia
Transilvaniei, răspândirea cărţilor bisericeşti, ajutorarea frăţească în timp
de prigoană, corespondenţa între ierarhi, contactele personale între preoţi,
călugări şi credincioşi pelerini, fiind adesea practicate de o parte şi de alta
a munţilor Carpaţi.
Conștiința
unității de neam a fost întărită mai ales prin traducerea şi tipărirea cărţilor
bisericeşti în limba română pentru „întreaga seminție românească”,
punându-se astfel bazele limbii române literare, care a consolidat şi mai mult
conștiința unității de neam a tuturor românilor.
Biserica a
dăruit cărți de slujbă şi de învățătură în limba poporului, înțeleasă de
toți, cărți care au circulat în toate provinciile românești,
afirmând, adesea, în predosloviile acestor cărți unitatea bisericească şi
naţională a tuturor românilor.
Mihai
Eminescu, cunoscând bine viața şi istoria poporului român, precum şi rolul
Bisericii şi al credinței în dezvoltarea culturii şi a limbii române ca veșmânt
viu al învățăturilor de credință şi al cultului liturgic, a numit Biserica
Ortodoxă
„maica
spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea
etnică a poporului”
[3];
fiind „păstrătoarea elementului latin (…) care a stabilit şi a unificat
limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără
dialecte propriu-zise”
[4].
Liturghia
săvârșită în limba română în toate provinciile locuite de români a devenit,
astfel, un factor de unificare spirituală naţională, de dezvoltare a
identității şi conștiinței naționale şi a culturii românești.
În acest sens, părintele Dumitru
Stăniloae spune: „Forţa principală, prin care Biserica poporului român s-a
manifestat ca una şi a contribuit în cea mai mare măsură la unitatea acestui
popor, a fost identitatea slujbelor bisericeşti, având ca centru Liturghia.
Aceeași Liturghie, aceleași slujbe, săvârșite în toate satele româneşti –
iar în Ardeal numai în satele româneşti –, au păstrat aceste sate într-o
unitate spirituală între ele şi cu românii de peste Carpaţi. Liturghia şi
slujbele răsăritene au rămas trăsătura bisericească de unire între toţi
românii, chiar când între românii ardeleni s-a produs o separaţie din punct de
vedere administrativ-bisericesc. Se poate vorbi de o permanentă şi neîntreruptă
unitate religioasă liturgică a poporului român. Întreg poporul român a rămas
înlăuntrul aceleiaşi vieţi liturgice răsăritene”
[5].
Această
limbă liturgică a dobândit statutul de limbă de cultură și
civilizație creștină când Sfânta Liturghie şi Sfânta Scriptură au fost
traduse în limba vie a poporului.
Așadar, limba română și
credința creștină sunt componente fundamentale ale ființei și identității
poporului român.
Dreptcredincioși creștini,
Biserica
Ortodoxă Română a iubit și a slujit întotdeauna poporul român, a binecuvântat
aspirațiile lui de libertate și unitate și a participat la momentele
semnificative ale istoriei naționale, precum Unirea Principatelor din 1859,
obținerea Independenței de stat a României (1877-1878) și Marea Unire din
1918.
În acest sens,
Centenarul Marii Uniri este în același timp o sărbătoare a unității de neam și
de credință întărită prin jertfă și biruință.
În urmă cu un
secol s-a înfăptuit, cu prețul unor mari sacrificii, România Mare, prin unirea
cu Regatul României a Basarabiei, hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie/9
aprilie 1918, a Bucovinei, decisă de Congresul General al Bucovinei la
15/28 noiembrie 1918, și a Transilvaniei, hotărâtă de Marea Adunare
Națională din 18 noiembrie/1 decembrie, convocată la Alba Iulia, pe Câmpul lui
Horea, unde, la 28 februarie 1785, au fost executați Horea și Cloșca, cunoscuți
luptători pentru drepturile sociale și naționale ale românilor ardeleni în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Statul
constituit în anul 1918, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și a Transilvaniei
cu Regatul României, a primit recunoaștere internațională prin tratatele care
au constituit sistemul de la Versailles și Trianon (1919-1920).
Deși
nedreptățile istoriei au făcut ca unele dintre teritoriile românești unite în
1918 să fie mai târziu desprinse din trupul țării, totuși frații
nu pot fi separați de granițe și garduri de sârmă ghimpată, iar
sentimentele de dragoste și frățietate nu pot fi înăbușite.
Comemorăm în
acest an pe făuritorii Marii Uniri din 1918, îndeosebi pe basarabenii Ion
Inculeț, Pantelimon Erhan, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan și Ioan
Pelivan, pe bucovinenii Iancu Flondor, Sextil Pușcariu, Dionisie Bejan și
Doru Popovici, pe transilvănenii și bănățeniiVasile Goldiș, Ștefan
Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Iuliu Maniu, Octavian Goga, Ion
Flueraș și Vasile Lucaciu, pentru a menționa numai câțiva dintre mai
distinșii înfăptuitori ai Marii Uniri.
Totodată,
evidențiem contribuția unor ierarhi români, în frunte cu episcopul Miron
Cristea al Caransebeșului, viitorul Patriarh al României,
și a multor clerici ortodocși la făurirea Marii Uniri din 1918.
Așadar,
realizarea marilor idealuri ale unității şi demnității naționale ale
românilor, au fost posibile şi prin aportul deosebit al Bisericii Ortodoxe
Române, care a fost mereu împreună cu poporul prin toate eforturile ei de cultivare
a conștiinței naționale şi de afirmare a dorinței de unitate şi independenţă.
Astăzi, România
trebuie să își păstreze identitatea şi să îşi promoveze simbolurile şi valorile
spirituale. Deși există unele beneficii ale globalizării, mai ales în domeniul
informatic şi în cel economic, totuşi, piața globală şi sistemul informațional
mondial nu pot suplini pierderea identității spirituale a unui popor. În acest
sens, este mereu actuală întrebarea Domnului Iisus Hristos: „Ce îi
folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde
sufletul?” (Marcu 8, 36).
Doar o
mai bună cunoaștere a identității şi a demnității naţionale ajută un popor să
se dezvolte şi să dăinuie în istorie, intrând în dialog demn şi creator cu alte
popoare. Diminuarea sau slăbirea identității naționale, la care conduce
impactul unei globalizări agresive, motivată de eficiență şi succes economic
imediat, nu este benefică nici pe plan local, nici la nivel universal.
Cultivarea
identității naționale trebuie sporită prin cultivarea culturii naționale, a
credinței și a tradițiilor în cadrul cooperării internaționale, prin susținerea
și promovarea simbolurilor și proiectelor culturale de afirmare a identității
naționale. În acest sens, este esențial să evidențiem elementele
esențiale ale identității românești pentru a transmite lumii un mesaj pozitiv
despre România şi despre spiritul sau etosul poporului român, în dialogul său
cu celelalte popoare ale lumii.
Astfel,
Biserica Ortodoxă Română, a cărei contribuție la împlinirea marilor idealuri
naţionale este, din nefericire, insuficient cunoscută, a lucrat mai întâi
pentru realizarea independenței şi unității poporului român, iar apoi a lucrat
pentru recunoașterea drepturilor şi demnității ei pe plan extern:
dobândirea Autocefaliei în anul 1885 şi dobândirea rangului de Patriarhie în
anul 1925.
De fapt,
Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române a fost obținută numai după proclamarea
Regatului României în anul 1881, având ca rege pe Carol I, iar ridicarea ei la
rang de Patriarhie în 1925 s-a realizat numai după Marea Unire de la
Alba Iulia (1918), în timpul domniei regelui Ferdinand şi a reginei Maria.
Un simbol al
întregirii României, realizată prin voința poporului, jertfa ostașilor români,
și mai ales prin lucrarea Providenței divine, este construirea Catedralei
Naționale.
După încheierea Războiului
de Independenţă, poetul Mihai Eminescu şi scriitorul Ioan Slavici au
fost printre primii intelectuali români care au lansat şi au susţinut
ideea construirii unei catedrale naţionale, ca semn de mulţumire adusă lui
Dumnezeu pentru dobândirea Independenţei României, adică un edificiu bisericesc
cu valoare de simbol naţional
[6].
Apoi, cel care
a susținut și a promovat intens importanța construirii unei noi Catedrale în
București a fost Patriarhul Miron Cristea. Încă din anul 1920, la o şedinţă
festivă a Sfântului Sinod, propunerea Mitropolitului Primat al României şi
chiar denumirea de Catedrală a Mântuirii Neamului au fost adoptate cu
entuziasm.
Când vorbim de
Catedrala Mântuirii Neamului, ne referim la izbăvirea poporului de dominație
străină și dobândirea libertății de-a trăi în comuniune națională exprimată în
unirea tuturor provinciilor românești într-un singur Stat național. Aceasta
era, în mod constant, gândirea Patriarhului Miron și a contemporanilor săi care
doreau o catedrală nouă.
Catedrala
Mântuirii Neamului sau Catedrala Națională, cu hramul principal Înălțarea
Domnului și Ziua Eroilor, unește simbolic iubirea faţă de Dumnezeu a unui
popor creştin, jertfelnic şi darnic, cu recunoștința pe care o datorăm
permanent Eroilor Neamului.
Prin
milostivirea lui Dumnezeu, cu rugăciunile Maicii Domnului, ale Sfântului
Apostol Andrei, Ocrotitorul României, și ale tuturor sfinților, prin
dărnicia clerului și credincioșilor Patriarhiei Române din țară și străinătate,
în ziua de 25 noiembrie 2018, va fi sfințită Catedrala Națională, acest
edificiu nou fiind o necesitate liturgică practică, dar și un simbol al
spiritualității românești.
Anul 2018, an
Centenar dedicat Făuritorilor Marii Uniri de la 1918, este, în mod deosebit, un
an al recunoștinței şi al comuniunii românești și deopotrivă un
prilej binecuvântat de a lucra mai intens pentru cultivarea unității de
credinţă apostolică, primită de la Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat,
Ocrotitorul României, care este şi ocrotitorul noii Catedrale Naționale.
Dreptmăritori creștini,
Postul
Nașterii Domnului este, în primul rând, o pregătire, o sfinţire a
gândurilor, a simţirilor, a trupului şi a sufletului nostru prin pocăinţă, prin
Spovedanie şi Împărtăşanie, prin citirea mai deasă a Sfintei Scripturi şi a
scrierilor sfinţilor şi printr-o atenţie spirituală deosebită ca să devenim
„biserică sfinţită” în sufletele şi în trupurile noastre.
În această
perioadă a postului înţelegem că, pe lângă pregătirea noastră
duhovnicească interioară, trebuie să facem şi milostenie, dăruind altora, ca
semn al iubirii noastre frăţeşti, daruri spirituale şi daruri materiale, după
putinţă, iar dacă nu avem niciun dar material, măcar să oferim un cuvânt bun, o
mână de ajutor, o încurajare unui om sărac, singur şi deznădăjduit, întristat
sau îndoliat.
Această
milostenie sau această dăruire către alţii este pregătirea noastră pentru a
primi pe Cel ce este Marele Dar, pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
dăruit de Dumnezeu Tatăl „pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră
mântuire“.
Prin
urmare, postul se uneşte cu rugăciunea şi cu împărtăşirea
euharistică mai deasă, pentru sfinţirea noastră, dar şi cu milostenia, ca semn
al prezenţei iubirii milostive a lui Hristos în noi. De fapt, când
primeşti un dar material, ţi se umple mâna, dar când dăruieşti cu bucurie şi
smerenie, ţi se umple inima de prezenţa lui Dumnezeu Cel milostiv în tine.
Să ne ajute
Hristos-Domnul să înţelegem această perioadă de post nu ca pe o perioadă de oprelişti
sau de restricţii, ci ca timp de sporire în evlavie şi
dărnicie! Păcatul lăcomiei ne face robi, dar rugăciunea unită cu
milostenia ne face liberi.
Când ne rugăm,
ne unim cu Dumnezeu Cel necuprins şi netrecător, primind în suflet pace şi
bucurie. Însă când folosim pătimaş lucrurile materiale, ne unim cu realităţi
limitate şi trecătoare, care limitează dorinţa spirituală a sufletului uman
după iubire infinită şi eternă.
Deci, postul
adevărat este prilej de libertate duhovnicească: libertatea de a-L iubi pe
Dumnezeu mai mult prin rugăciune şi libertatea de a-i iubi pe semenii noştri
mai mult prin fapte bune.
În mâna
întinsă a aproapelui trebuie să vedem mereu mâna veşnic întinsă a lui Hristos
către noi. Mâna săracului care cere se întâlneşte cu mâna lui Hristos din noi
care oferă.
De aceea, şi în anul
acesta, vă îndemnăm să organizaţi la parohii, mănăstiri, protopopiate şi
la centrele eparhiale colecte de bani, alimente, haine şi medicamente pentru
a fi distribuite tuturor celor aflaţi în suferinţă şi în lipsuri, familii
defavorizate cu mulţi copii, persoane singure fără copii sau rude, astfel
încât „prisosinţa voastră să împlinească lipsa
acelora” (2 Corinteni 8, 14).
Ne rugăm
Preamilostivului Dumnezeu să vă răsplătească dărnicia arătată prin colecta din
toamna anului trecut şi să vă binecuvinteze pe toţi cu iubirea, mila şi
bunătatea Sa dumnezeiască, spre a arăta şi de această dată, în vremea Postului
Nașterii Domnului, multă rugăciune şi grijă pentru cei bolnavi, precum şi
milostenie faţă de toţi cei neajutoraţi, având încredinţarea, după cum ne
învaţă Sfântul Apostol Pavel, că: „Slujirea acestui dar nu numai că împlineşte
lipsurile sfinţilor, ci prisoseşte prin multe mulţumiri în faţa lui Dumnezeu” (2
Corinteni 9, 12).
Vă îmbrăţişăm
cu părintească dragoste şi ne rugăm ca „Harul Domnului nostru Iisus
Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu
voi, cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13). Amin!
† DANIEL,
Arhiepiscopul
Bucureştilor,
Mitropolitul
Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitorul tronului
Cezareei Capadociei
şi Patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române
†
Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
†
Laurenţiu, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului
†
Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolitul
Clujului, Maramureşului şi Sălajului
†
Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei
†
Ioan, Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului
†
Petru, Arhiepiscopul Chişinăului, Mitropolitul Basarabiei şi Exarhul
Plaiurilor
† Iosif,
Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei Occidentale şi Mitropolitul Ortodox
Român al Europei Occidentale şi Meridionale
† Serafim,
Arhiepiscopul Ortodox Român al Germaniei, Austriei şi Luxemburgului şi
Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord
†
Nicolae, Arhiepiscopul Ortodox Român al Statelor Unite ale Americii și
Mitropolitul Ortodox Român al celor două Americi
† Nifon, Mitropolit
onorific, Arhiepiscopul Târgoviştei şi Exarh Patriarhal
† Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului
† Pimen,
Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor
† Irineu,
Arhiepiscopul Alba Iuliei
† Varsanufie,
Arhiepiscopul Râmnicului
† Ioachim,
Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului
† Calinic,
Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului
† Ciprian,
Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei
† Casian,
Arhiepiscopul Dunării de Jos
† Timotei,
Arhiepiscopul Aradului
† Ignatie, Episcopul
Huşilor
† Lucian, Episcopul
Caransebeşului
† Sofronie, Episcopul
Ortodox Român al Oradiei
† Iustin, Episcopul
Ortodox Român al Maramureşului şi Sătmarului
†
Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei
† Antonie, Episcopul
de Bălți
† Veniamin, Episcopul
Basarabiei de Sud
†
Vincenţiu, Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor
† Andrei, Episcopul
Covasnei şi Harghitei
† Galaction,
Episcopul Alexandriei şi Teleormanului
† Ambrozie, Episcopul
Giurgiului
† Sebastian,
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
†
Visarion, Episcopul Tulcii
† Petroniu, Episcopul
Sălajului
† Gurie, Episcopul
Devei şi Hunedoarei
† Siluan, Episcopul
Ortodox Român al Ungariei
† Siluan, Episcopul
Ortodox Român al Italiei
† Timotei, Episcopul
Ortodox Român al Spaniei şi Portugaliei
† Macarie, Episcopul
Ortodox Român al Europei de Nord
† Mihail, Episcopul
Ortodox Român al Australiei şi Noii Zeelande
† Ioan
Casian, Episcopul Ortodox Român al Canadei
† Varlaam
Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal
† Ieronim Sinaitul,
Episcop-vicar patriarhal
† Timotei
Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
† Calinic
Botoşăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor
† Ilarion
Făgărăşeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
† Vasile Someşeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului şi Clujului
† Paisie Lugojeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei
† Marc Nemţeanul,
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Europei Occidentale
† Sofian Braşoveanul,
Episcop-vicar al ArhiepiscopieiOrtodoxe Române a Germaniei, Austriei şi
Luxemburgului
† Damaschin
Dorneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților
† Emilian
Crișanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Aradului
† Timotei
Sătmăreanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului
și Sătmarului
† Atanasie de
Bogdana, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
† Teofil de
Iberia, Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei și Portugaliei
[1] Nicolae Iorga, Dezvoltarea ideii unităţii
politice a românilor, Bucureşti, Editura Casei Școalelor, 1915, p. 26.
[2] Nicolae Stoicescu, Unitatea
românilor în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Academiei, 1983, p. 122, n. 34.
[3] Mihai Eminescu, Timpul, 14 august
1882, în „Opere”, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, vol. 13, pp.
168-169.
[4] Idem, ,,Liber-cugetător,
liberă-cugetare”, Timpul, 2 februarie 1879, în „Opere”, Editura
Academiei Române, București, 1989, vol. 10, p. 187.
[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Reflecţii
despre spiritualitatea poporului român, în colecţia „Opere complete”, vol. IX,
Ed. BASILICA, Bucureşti, 2018, p. 325.
[6] Nicolae Şt. Noica, „Catedrala
Mântuirii Neamului – istoria unui ideal”, Editura BASILICA a Patriarhiei
Române, Bucureşti, 2011, p. 51.
http://basilica.ro/pastorala-sfantului-sinod-la-prima-duminica-din-postul-nasterii-domnului-2018/
