Împlinirea a 700 de ani de
la prima atestare documentară conoscută este fără îndoială un prilej de bucurie
pentru locuitorii satului Sângeorge și de ce nu pentru întreaga comunitate
rurală a Comunei Birda și pentru fiii satului plecați departe de casa nașterii
și a copilăriei.
Este și un prilej de bucurie
și pentru cei adoptați de comunitatea sătească din Sângeorge între care mă
număr și eu. Am cunoscut în puțini ani de când slujesc aici, câteva din
trăsăturile spirituale ale oamenilor de aici: religiozitatea, hărnicia și
căldura sufletească arătată cu fiecare prilej.
Satul este scăldat de râul Bârzava cel care izvorăște din Munții
Semenicului și trece prin mai multe localități urbane și rurale. Înainte de a ieși de țară, râul scaldă
satul Sângeorge, comunele Denta și Partoș și primește ca ultim afluent de
dreapta, pârâul Birdeanca. În acest aret
(zonă) a Bârzavei s-a temeluit o adevărată civilizație a locului. Cel mai
cunoscut reprezentant al acesteia este protopopul și scriitorul Mihail Gașpar
(1881-1929), care a realizat cel mai izbutit portret al dorului după locul
nașterii în schița În vraja trecutului. Permiteți-mi să citez un fragment în
care fiecare –cred– din participanții de astăzi pot idetifica copilăria petrecută
la Sângeorge: ,,Unde sunteţi voi senine zile de copilărie? Unde sunteţi voi
nădejdi tainice, hrănite cu atâta căldură?
Aţi trecut, v’aţi perdut în
zbuciumul luptelor grele, v’aţi întors îndărăt în lumea aceea de fericire, în
raiul sufletesc, în care omul ajunge a trăi o singură dată numai... în
copilărie. (….)
Fericiţi ani de copilărie!
Mărgăritare scumpe voi, a
sufletelor obosite, de ce treceţi atât de repede? De ce nu remâneţi pe vecie
aproape de suflet, mângându’i sinamăgirea fericită a crederei în toate,
îmbrăcând şi cele mai urite lucruri în vestmântul auriu al idealului.
După ani de zile mi’au remas intacte primele impresii, câmpiile netede ale
frumosului colţ de ţară, a iubitului meu Banat, cu satul naşterii mele ascuns
în dosul unei pădurice de băgrini, cu casele şiruite bine, cu coperişele cu
muşchiu verde, scăldate în năpraznica căldură a verii. Pe undeva, pe de laturi,
se scurg încet la vale valurile leneşe, galbine ale Bârzăvei, aducând nisipul
galbin tocmai din ,,codru” de la Bocşa. Prin urechi, pare că aud şi acum
sunând, accentul moale al graiului nostru bănăţenesc, din gura oamenilor
pururea veseli, pururea dispuşi la cântece şi veselii”[1].
Din această zonă a râului
își localizează o altă schiță gașpariană izvodul (obârșia): nu departe de
Pădurea Mănăstirii s-a aflat birtul Săndulesii. Localizat în drumul ,,bine
bătut” pe drumul dinspre Bocșa spre Timișoara, era un loc de refacere după
greul drumului, un han unde călătorul de la sfârșitul veacului al XIX-lea a
găsit cele necesare hranei : ,,Prin negura deasă se vădi o dungă neagră.
Păreà o pată murdară pe întinderea curată a covorului de zăpadă. Simţi o uşoară
înfrigurare. Prin suflet îmi tremurau în goană toate poveştile copilăriei mele,
poveşti crâncene de încălcări de hoţi, de lupte cu lupi, cari au avut loc
tocmai în prajma acestei păduri urgisite” (La
Birtul Săndulesii)[2].
Numele satului, Sângeorge se înscrie în toponimicele des întâlnite în
Transilvania și Banat și anume acela de a boteza satele (și alte locuri) cu
nume de sfinți[3].
Există o ipoteză de lucru a
originii satului Sângeorge care la prima generație de locuitori au fost
lucrătorii Mănăstirii Sf. Gheorghe din imediata apropiere. Această presupunere
este întărită de un istoric bisericesc care afirmă fără tăgadă acest lucru. Satul
a aparținut Mănăstirii și doar în lipsa actelor doveditoare a trecut în
propietatea administrației financiare a statului: ,,Cum Mănăstirea Sf. Gheorghe
și-a pierdut în războiul austro-turc, început în anul 1716 documentele
doveditoare asupra pământului, a avut de înfruntat mari greutăți în apărarea
posesiunilor sale uzurpate de sătenii din Ciacova și Berecuța care au ocupat
tot pământul lăsând mănăstirii doar pădurea. Aceste neînțelegeri cu locuitorii
satelor amintite, au fost facilitate, în cea mai mare măsură, de faptul că erariul încă în anul 1722 a luat de la
mănăstiri 1174 jugăre și 800 de stânjeni cu satul Sângeorge, care, de atunci
s-a numit Sângeorge Cameral, fără să se acorde mănăstirii nicio compensație”[4].
Mănăstirea în vremea
stăpânirii habsburgice a avut o situație bună. În momenntul în care s-a pus
problema închiderii unor vetre monahale, la 16 ianuarie 1777 Mănăstirea Partoș
a fost închisă iar călugării și odoarele au fost trimise la Mănăstirile Sf.
Gheorghe și Vodița. Cu acest prilej a ajuns la Sângeorge un Minei slav care a aparținut Sfântului
Iosif cel Nou de la Partoș. Cartea a avut și o însemnare: ,,Acastă carte este a
Mitropolitului Iosif al Timișoarei”[5].
Prima atestare documentară o avem din 1319 când este pomenită villa Sancti Georgy, într-o diplomă în
care magisterul Gallus se plânge că: ,,…Gregorius i-a luat 16 căpițe de fân și
le-a dus în satul Sanctus Georgio”[6].
Mănăstirea Sfântului
Gheorghe este ctitoria ultimului despot din familia Brancovici, Iovan (coregent
1493; despot între 1496-1502). Sub presiunea otomană a căzut Belgradul, cuibul
domniei lui Gheorghe Brancovici care a fost despot (1427-1456), gospodar al
Belgradului și al împrejurimilor. În Banat, despotul Gh. Brancovici a organizat
primirea refugiaților sârbi din Serbia care a fost așezați pe domeniile
familiei.
Despotul Gheorghe Brancovici
a stăpânit în zona aceasta o moșie și un castel în localitatea Uifalu (Satu
Nou) între Folea și Șipet[7].
Este interesantă familia
ctitorului Mănăstirii Sf. Gheorghe, Iovan Brancovici care a fost căsătorit cu
Ielena Jakșici și a avut 5 fete. Despina Milița s-a măritat în jurul anului
1505 cu domnitorul Neagoe Basarab, iar Ielena a III-a a fost soția lui Petru
Rareș între 1529-1936. Fratele despotului Iovan, Dorde s-a călugărit și a primit
numele de Maxim. În 1504 Maxim Brancovici a ajuns în Țara Românească unde a
fost ipopsifit mitropolit al Țării Românești de către Sf. Nifon, patriarhul
Constantinopolului. Mitropolitul Maxim Brancovici l-a convins pe domnitorul
Radu al IV-lea să mute capitala țării de la Bistrița la Târgoviște. Tot aici a
fost adusă și Mitropolia. Ajuns Patriarh al sârbilor în 1516, Maxim l-a
trimis la Târgoviște pe ieromonahul Macarie care a tipărit aici primele trei
cărți de slujbă în slavonă: Liturghierul (1508),
Octoihul (1510) și Teraevanghelul (1512)[8].
Prin despotul Iovan avem
Mănăstirea Sf. Gheorghe, prin fiicele Despina Milița și Ielena avem două
familii domnești în Muntenia și Moldova cunoscute prin valorile spirituale a
familei nobiliare românești din Evul Mediu: credință, educație și păstrarea
tradiților. Fratele despotului Maxim, abil diplomat și gospodar a dat Țării
Românești o nouă capitală și un tipar local care a imprimat primele cărți pe
teritoriul românesc. Importanța acestor tipărituri este una deosebită pentru
cultura românească. Prin Maxim Brancovici a fost tipărit pentru întâia oară Liturghierul, grecii și latinii l-au
imprimat mult mai târziu la Veneția și Roma în 1526.
Sfântul Mare Mucenic
Gheorghe este hramul nu doar al mănăstirii, ci și patronul întregii comune
Birda. Stema localității îl reprezintă pe Sfântul Mucenic al lui Hristos într-o
înfățișare des întâlnită[9]:
Sfântul care învinge balaurul.
În calendarul popular
românesc Sângeorzul are o însemnatate
deosebită. El împarte anul pastoral în două anotimpuri simetrice: vara – între
Sângeorz și Sâmedru, și iarna – între Sâmedru și Sângeorz. El poartă la brâu
cheile anului cu care Sângeorz închide iarna și deschide vara la 23 aprilie[10].
Tot în cadrul culturii
sătești, una din preocupările locuitorilor din Sângeorge o reprezintă oieritul.
Dincolo de finalitatea materială meșteșugul acesta este făuritor de limbă
românescă. Un Dascăl timișorean nota: ,,Cum de la văraticul din goliştea
Carpaţilor până la iernaticul de la şesuri e drum, nu glumă, care
trebuia bătut periodic se poate afirma răspicat că acest neîntrerupt cutreier
dinspre munte către câmpie şi invers, ritmat nu numai de zvonul tilincilor, ci
şi de perindarea anotimpurilor, a contribuit în mare măsură la statornicirea graiului
mioritic”[11].
Iată
doar câteva motive să ne bucurăm împreună de sărbătorirea satului Sângeorge.
Nostalgia după casa părintească și copilăria fericită, nobilitatea locului,
prezența Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul Banatului,
calitățile sufletești și unele ocupații sunt elementele viețurii omenești pe
acest ,,petic” de pământ românesc. Ca semn al prețurii asupra acestor valori,
apare din 2012 revista de cultură și religie rurală ,,Arhanghelul”, botezată
astfel de la hramul bisericii ortodoxe române cu hramul ,,Sfinții Arhangheli
Mihail și Gavriil” din Sângeorge.
La
mulți ani satului și gânduri de lumină locuitorilor și fiilor satului!
Preot dr.
Valentin Bugariu
-Parohia
Ortodoxă Birda-
[1] Mihail Gașpar, Dʼale vieții, Ediție critică, studiu introductiv, tabel biobibliografic
și note de Valentin Bugariu, Editura Eubeea, Timișoara,
2008, p. 34-35.
[4] Vasa Lupulovici, Mănăstirile sârbești din Banat (1865-1918), Editura
Mirton, Timișoara, 2007.
[5] Valentin Bugariu, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul Banatului, Editura
Tiparnița, Arad, 2016, p. 30.
[6] Remus Crețan, Vasile Frățilă, Dicționar geografico-istoric și toponimic al
județului Timiș, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2007, p. 116.
[7] Sașa Iașin, Familiile nobiliare sârbești din Banat, în secolele al XV-lea și al
XVI-lea, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2015, p. 90.
[8] Ljubivoje Cernović, Sârbii din România. Din evul mediu timpuriu și până în zilele noastre,
traducere din limba sârbă: Ivo Muncian, Uniunea Sârbilor din România,
Timișoara, 2005, p. 21-22.
[10] Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers
Enciclopedic Gold, București, 2017, p. 144.
[11] G. I. Tohăneanu, Ciudata viață a
cuvintelor. Publicistică, vol. I, Ediție îngrijită și selecție de Valentin
Bugariu, Editura Tiparnița, Arad, 2018, p. 18.
