În curând...

 

Taina Sfântului Maslu la Sângeorge

 

   În Duminica a 22-a după Rusalii a fost oficiată Taina Sfântului Maslu de obște în biserica cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, filia parohiei Birda din localitatea Sângeorge.

  Au slujit cu acest prilej P. C. Părinți Zoran Milovanov de la parohia Berecuța, Călin Negrea de la parohia Gătaia și Valentin Bugariu, parohul locului.

  Cuvântul de învățătură cu tema: ,,Vindecare trupească și sufletească prin Sfintele Taine” a fost pregătit și susținut de către preotul Valentin Bugariu care a tâlcuit prima pericopă evanghelică de la Taina Sfântului Maslu ( Luca V. 25-37).

    Taina Sfântului Maslu pregătește și în anul acesta sărbătorirea hramului bisericii din Sângeorge aducând binecuvântare în viața celor prezenți.

,,Bocșa Culturală”, nr. 114 / 2021

 

 

        Cu bucurie am primit prin intermediul poștei electronice revista ,,Bocșa Culturală”, editată de Biblioteca Orășenească ,,Tata Oancea”, din localitatea de pe Bârzavă.

            Editorialul acestui număr, iscălit de Gabriela Șerban, ,,La 60 de ani de la înființare, orașul Bocșa este în sărbătoare!” amintește de sărbătorirea orașului prin diferite activități în cadrul Zilelor Orașului Bocșa (19-24 iulie 2021): slujbe religioase cu prilejul hramului Mănăstirii Vasiova, montarea unei piese din dramaturgia rusă (Cehov) dar și muzică și festival de film românesc.

            Rubrica ,,Evenimente” amintește cititorilor de un eveniment cultural din urbe, aniversarea a 140 de ani de la nașterea condeierului Tata Oancea. Poetul, a fost omagiat prin Sfânta Liturghie și slujba parastasului, oficiate de Preasfințitul Lucian al Caransebeșului, înconjurat de preoții din localitate. Cu acest prilej, Doamna Gabriela Șerban, a primit Diploma de Excelență ,,Episcop Emilian Birdaș” din partea ierarhului caransebeșan. Personalitatea poetului Tata Oancea, a fost creionată prin câteva cărți apărute și prin contribuțiile participanților.

            Sumarul revistei, diversificat, oferă cititorilor fideli pagini de literatură (proză, jurnal, cronică), pagini care amintesc de personalități locale și județene, portrete ale unor dascăli, creații literare ale elevilor, recenzii dar și rubrici de cultivare a limbii române.

Regele Mihai I, un model de credință în Dumnezeu și în neamul său

         Pe 25 octombrie, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea la Sinaia, a Regelui Mihai I al României (1921-2017). Copilul a fost botezat Mihai, în amintirea marelui erou din istoria României, și anume voievodul Mihai Viteazul[1].

Monarhia a fost pentru România un drum fără întoarcere, pe calea modernizării țării. Alegerea unui prinț străin în persoana prințului Carol I (1839-1914) de Hohenzollern – Sigmaringen în 1866 a fost la vremea aceea modalitatea cea mai eficientă de a asigura stabilitate socială și politică[2].

            Principatele Române devenite Regatul României au cunoscut o perioadă de dezvoltare politică, socială și culturală în această perioadă. Carol I a obținut Independența țării în luptele cu Imperiul Otoman și în alianță cu Rusia țaristă. Prin Tratatul de Pace de la San Stefano (1878) România a primit din partea Rusiei, Dobrogea și Delta Dunării, și a pierdut sudul Basarabiei. Prin Congresul de la Berlin țara a mai primit Insula Șerpilor, iar în cazul Dobrogei au fost trasate și hotarele între Silistra și Mangalia[3].

            După cucerirea Independenței, România a fost proclamată Regat, și a fost înscăunat primul Rege Carol I la 14 / 26 martie 1881. Nepotul de frate, Ferdinand, devenit al doilea rege (1914–1927),  a obținut România cea Mare prin revenirea la patria mamă a celor trei provincii istorice: Basarabia, Bucovina și Transilvania în 1918.

            Regele Mihai I a primit la urcarea pe tron, o situație dramatică a țării. În anul 1940 România a pierdut trei provincii, în 28 iunie 1940 Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea Uniunii Sovietice și la 7 septembrie 1940, Cadrilaterul în favoarea Bulgariei[4]. Prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) România a pierdut Ardealul de Nord.

 Așadar, ,,moștenirea” a fost deosebit de grea. Dacă sub ceilalți trei regi, România a făcut pași spre modernizare care au transformat țara dintr-una proeminent agricolă, într-una bine dezvoltată și industrial și din punct de vedere al rețelei de căi ferate, realizate în mare parte prin dezvoltarea sistemului bancar, Regele Mihai I a primit o țară care a pierdut o suprafață de 97.790 km² și din populație 6.161.317 persoane[5].

Actul de la 23 August 1944, care scotea România din alianța cu Germania, a contribuit la scurtarea războiului în Europa cu 200 de zile, cifră importantă având în vedere marile distrugeri și pierderi umane înregistrate în fiecare zi, pe parcursul celui de-al doilea război mondial[6]. Dincolo de măsuri energice și medalii, soarta României a fost hotărâtă ,,în conformitate cu obiectivele aliate (…) și interesele de securitate ale Uniunii Sovietice de-a lungul frontierei sale vestice”[7].

Chiar și în această situație, la 9 martie 1945, Ardealul de Nord s-a reîntors la România.

Peste ani, Regele Mihai I a mărturisit: ,,După ce am plecat din țară, atunci mi-am dat seama cu adevărat. Noi încă speram la o redresare a lucrurilor. Nimeni în țară, dintre cei ce-și iubeau istoria, nu-și puteau imagina ca țări civilizate, care apărau drepturile popoarelor, vor servi interesele lui Stalin, că ne lasă în mâna rușilor. Altminteri ar fi trecut granița în masă. Nici nu pot să spun că ne-au vândut! Când vinzi ceva, primești ceva în schimb. Mă întreb ce-ar fi fost de primit în schimbul vânzării unei țări. Nu e termenul cel mai potrivit. Ne-au părăsit poate în schimbul liniștii”[8].

Ultimul act solemn la care a participat Regele Mihai I înaintea plecării în Exil, a fost târnosirea Catedralei Mitropolitane din Timișoara, în 6 octombrie 1946. La acest act, Regele a participat activ la sfințire[9].

Instaurarea regimului comunist în România și abdicarea silită a Regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, a deschis acestuia drumul spre Exil. La cincisprezece ani de la proclamarea Republicii Populare, Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut o confesiune cu privire la abdicarea Regelui: ,,… Tov. Chivu Stoica: Actul de abdicare pașnică. Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej: Da. Numai că noi am luat măsuri, am înconjurat Palatul cu trei – patru rânduri de oameni înarmați, am tăiat toate legăturile Palatului cu exteriorul și atunci am intrat înăuntru. Fiecare din noi aveam câte un pistolet”[10].

Regele Mihai I însoțit de Regina Mamă Elena au luat drumul Exilului. Tânărul Rege s-a căsătorit în 10 iunie 1948 la Atena cu prințesa Ana de Bourbon – Parma cu care a avut cinci fete: Margareta (1949) devenită astăzi custodele Coroanei României, Elena (1950), Irina (1953), Sofia (1957) și Maria (1962).

Aflat în Exil, tânara familie a voiajat între Lausanne, Copenhaga și Florența, în cel din urmă oraș Regina Elena a deținut o vilă care a servit drept reședință regală. Familia Regelui Mihai a avut mai multe locuințe la Laussane, Bramshill, Ayot Saint Lawrence, Versoix, Aubonne. Rând pe rând, monarhul român a fost pilot de încercare, broker, fermier, patron de firmă din care a asigurat traiul de zi cu zi al familiei. Indiferent de reședința avută, familia regală a României a avut un ritual: De fiecare dată când se mutau într-o casă nouă, Regele Mihai și Regina Ana aveau un ritual: înainte de orice ascultau Poema română compusă de George Enescu[11].

Regele Mihai I a fost și o voce a Exilului românesc. Printr-o proclamație citită la radio, tânărul Rege a anunțat formarea Comitetului Național Român, în 10 mai 1949 ,,care își va închina toate puterile sale luptei pentru eliberarea patriei”[12]. Acest Comitet, a continuat editarea ziarului ,,Națiunea română” care a apărut din 1948. Pe lângă ziar, Comitetul a organizat întruniri, conferințe, emisiuni ocazionale la posturile de radio, declarații și memorii. În anul 1971 acest organism s-a desființat, iar în ianuarie 1977, a fost constituit un nou Comitet Național Român, care a fost aprobat de Regele Mihai în audiența pe care inițiatorii au cerut-o la reședința din Versoix la 29 martie 1980[13].

După Revoluția din 1989, privirile Regelui Mihai I s-au îndreptat spre țara sa. Au existat și după căderea regimului comunist destule opreliști în drumul Regelui în România. Autoritățile politice, fie nu au acordat viza de intrare în țară, fie că au expulzat familia regală sub pază militară.

În anul 1992 Regele Mihai I și Regina Ana au participat la Slujba Învierii la Mănăstirea Putna fiind invitați de Arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților. La slujba celei De-a doua Învierii de la București, a fost așteptat în stradă de un milion de români. Tot Biserica Ortodoxă Română, L-a primit și a doua oară de astă dată la Timișoara, de Mitropolitul Nicolae Corneanu în 1997. Pe drumul dintre aeroport și oraș, Majestățile Lor au fost primite de oficialități județene și locale, tineri îmbrăcați în costume naționale, cu pâine și cu sare, dar și de numeroși timișoreni. După 51 de ani de la târnosire, Regele Mihai I a participat la Slujba Prohodului și a Învierii în Catedrala Mitropolitană.

La Slujba Învierii, Înaltpreasfințitul Mitropolit Nicolae l-a invitat pe Rege să se adreseze credincioșilor: ,,Majestatea Sa a înțeles să vorbească într-un singur sens: omagiindu-i și pomenindu-i pe eroii martiri uciși la Timișoara în timpul Revoluției din decembrie 1989, cei fără a căror jertfă un asemenea Paște petrecut alături de Majestățile Lor, ar fi fost cu neputință. Prezența Majestăților Lor printre noi ar putea fi o lectio divina grație căreia să putem redescoperi scara valorilor atât de necesară reașezării pe temelii durabile a societății românești actuale, de prea multe ori zguduită și oprită în evoluția ei de sechelele comunismului”[14].

Pe 21 ianuarie 2001 Regele Mihai a primit din partea Institutului Cultural Român, Marele Premiu al Institutului Cultural Român pentru eforturi excepționale în sprijinul integrării României în structurile euro-atlantice și a culturii române în circuitul mondial al valorilor.

Într-o conferință dedicată Monarhiei, Acad. Dan Berindei a afirmat: Adevărat erou de tragedie antică, departe de ţara sa, regele Mihai i-a rămas credincios timp de o jumătate de veac, păstrându-şi limba şi având-o necontenit în suflet. Revenit în mijlocul nostru la vârsta senectuţii, ca un sfătuitor înţelept şi patriot, el reprezintă un model demn de deosebit respect[15].

Prin întreaga sa viață Majestatea Sa Mihai I al României a dat dovadă de credință în Dumnezeu și iubire față de neamul românesc pe care l-a slujit.

 

,,Nihil Sine Deo”!

 

---

[1] Adrian Cioroianu, Mihaela Simina, Mihai I al României. Un rege cu onoare, loialitate și credință, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2016, p. 9 (Se va prescurta în continuare Mihai I al României…).

[2] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 384.

[3] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, p. 388-389.

[4] Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol IV, Mihai I, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 20 (Se ca prescurta în continuare Istoria românilor…).

[5] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, p. 451.

[6] Ioan Scurtu, Istoria românilor..., p. 96.

[7] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, p. 464.

[8] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, București, 2004, p. 174.

[9] Arhiepiscopia Timișoarei, Catedrala mitropolitană din Timișoara. 70 de ani de la târnosire (1946-2016), Editura Partoș / Astra Museum, 2016, p. 17.

[10] Paul Sfetcu, 13 ani în antecamera lui Dej, ediție îngrijită de Lavinia Betea, Editura Curtea Veche, București, 2008, p. 31 și urm.

[11] Adrian Cioroianu, Mihaela Simina, Mihai I al României…, p. 64.

[12] Andrei Lucaci, ,,Exilul românesc după al II-lea Război Mondial”, https://biblioteca-digitala.ro, accesat în 18. 09. 2021, p. 211.

[13] Andrei Lucaci, ,,Exilul românesc după al II-lea Război Mondial”, p. 215.

[14] Nicolae Corneanu, Pe aripile cuvântului, Editura Învierea, Timișoara, 2009, p. 184-185.

[15] Dan Berindei, ,,Rolul monarhiei în modernizarea României”, https://acad.ro/com2013/pag_com13_0510.htm, accesat în 20. 10. 2021. 

  

Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor

 

Unei astfel de teme îi răspunde părintele Mihail Adeodatus Ungureanu, doctor în Teologie (2006) și paroh la biserica din Cucuteni, com. Lețcani din județul Iași, în 135 de pagini ale volumului Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor, Editura Doxologia, Iași, 2011.

Conținutul acestei cărți, de popularizare își propune să scoată în evidență slujba înmormântării însoțită de toate momentele liturgice care o însoțesc.

Prima etapă o reprezită pregătirea trupului celui adormit, pentru viața de dincolo de momânt: spălarea trupului, așezarea în coșciug, lumânarea care luminează la capul celui adormit. Apoi slujba Panehidei și a procurării celor necesare slujbei de înmormântare (coliva, colacul, vinul).

Următorul capitol, este destinat Slujbei înmomântării propriu-zise tălmăcită pas cu pas (rugăciuni, cântări, citiri biblice, cuvânt de învățătură). Tot aici sunt prezentate alte slujbe de înmormântare care sunt făcute la timpuri speciale (Sf. Paști), unor membri ai Bisericii (clerici) sau slujba de înmormântare a copiilor.

Pentru a da forță explicării Slujbei înmormântării și a pomenirilor, părintele dr. Mihail Ungureanu face trimitere la temeiurile de pomenire din Vechiul și Noul Testament și cărțile de cult.  

Toate aceste momente liturgice pregătesc pe cel adormit și cei prezenți de vederea Împărăției lui Dumnezeu. Prefața acestei ,,Viu va fi sufletul meu” este iscălită de cunoscutul liturgist ieșean pr. prof. univ. dr. Vasile Nechita, care întărește prezentarea acestor momente cu prilejul înmormântării cu bucuria Învierii: ,,Viața omenească a creștinului ortodox este un permanent ritm liturgic nou și înnoitor, în care omul primește lumină din lumina lui Hristos, intră în sensul și în lumina de har a sărbătorilor Bisericii, așteptând învierea morților și viața veacului ce va să fie. Prin taina prezenței lui Hristos în ea și prin taina rugăciunii, Biserica devine întreagă o inimă care bate în ritmul inimii lui Dumnezeu, devine Trupul Lui eclezial, frânt pentru iertarea păcatelor și înviat din morți prin slava Tatălui” (p. 13-14).

Mihai I al României. Un rege cu onoare, loialitate și credință

 

   Trei calități tratate într-un volum de 93 p. de prof. univ. Adrian Cioroianu și istoricul Mihaela Simina și care îl are ca erou, pe Regele Mihai I al României. Scrisă în maniera unei frumoase povești și ilustrată de Răzvan Dumitru, cartea, apărută la Editura Curtea Veche Publishing din București, în 2016 oferă celor mai tineri cititori o frumoasă pagină din istoria Monarhiei românești.

    Tratată secvențial, cartea oferă informații din toate ciclurile vieții începând cu copilăria și încheind cu senectutea unei vieți trăite la scutul celor trei valori umane, prea puțin folosite de către diriguitorii de astăzi ai societății.

       După moartea Regelui Ferdinand, principele Mihai I a urcat pe tron, pe când nu împlinise șase ani. A rămas timp de trei ani (1927-1930) Rege. Fiind însă minor a fost formată o regență care  a condus treburile țării (p. 18).

    Reîntors în țară, tatăl Carol al II-lea (1930-1940) a devenit Rege, iar Mihai I, Mare Voievod de Alba Iulia, fiind surprins de memoria aparatului fotografic în diferitele ipostaze oficiale ale Casei Regale.

     În septembrie 1940, după importante pierderi teritoriale (Transilvania de Nord, Bucovina de Nord, Basarabia, Cadrilaterul), Carol al II-lea a numit prim ministru pe generalul Ion Antonescu care a devenit în scurt timp ,,Conducătorul Statului”. În hotărârile ce priveau politica României, Regele nu a fost consultat. Astfel că declarația de război împotriva Uniunii Sovietice, tânărul monarh a primit-o la reședința regală fără o consultare prealabilă (p. 36-37).

     Tot în cuprins este dezvoltată viața familiei regale în Exil (1948-1989), precum și încercările de revenire în țară de după 1990 și contribuția Casei Regale la dezvoltarea vieții românești de după 2000.

Taina Sfântului Maslu în parohia Livezile

 

   În Duminica a 21 după Rusalii, a fost oficiată Taina Sfântului Maslu de obște, în biserica parohială cu hramul ,,Sfinții Arhangheli Mihail Și Gavriil”, din parohia Livezile, protopopiatul Deta.

  La invitația P. C. Părinte Daniel Rusan, parohul locului, au slujit P. C. Părinți Valentin Bugariu de la parohia Birda și Călin Negrea de la parohia Gătaia.

   Cuvântul de învățătură a fost susținut de părintele Valentin Bugariu care a tâlcuit textul Evangheliei a cincea de la Taina Sfântului Maslu (Matei 25, 1-13) și a vorbit despre însemnătatea faptelor bune făcute astăzi.

     S-au bucurat de părtășia comuniunii și de darul eleoungerii mai mulți credincioși din parohie.

Otto Erich Benedict (1898-1961)

 

    Colonelul Otto Erich Benedict s-a născut în 26 septembrie 1898, în localitatea Vârșeț, într-o familie cu origini multietnice. Părinții lui au fost Adolf Benedict și Maria Benedict, născută Vâlceanu (Velicsek).

    Înaintașii paterni au părăsit în anul 1755 Silezia Superioară pentru orașul Graz din Austria. În anul 1799, stră-stră-bunicul colonelului Benedict a fost înnobilat de Francisc al II-lea. Fiul acestuia, Adolf a fost la rându-i colonel în armata Austro-Ungară. Pe linie paternă, Adolf Benedict descindea din nobila și înstărita familie Bielitzky. Așadar, tatăl viitorului colonel a fost german după tată și polonez după mamă. Adolf Benedict a trecut la cele veșnice în 1922, la vârsta de 62 de ani la Gătaia unde a și fost înmormântat. Mama sa, Maria Benedict, s-a născut în anul 1870, la Șemlacu Mare. A absolvit studii liceale și universitare la Linz și a activat ca profesoară de franceză și engleză la Timișoara. A decedat în 1958 și a fost înmormântată alături de soțul ei, la Gătaia.

            După mamă, colonelul Otto Erich Benedict provenea dintr-o familie de intelectuali, cu vechi și nobile rădăcini românești și aromâne. Bunicul colonelului, a fost medicul Augustin Vâlceanu, al cărui nume a fost schimbat forțat în cadrul procesului de maghiarizare, în Velicsek, nume ceh des întâlnit. Medicul Velicsek a absolvit Medicina la Viena și a activat la Vârșeț, Timișoara și Bocșa. La Bocșa a ridicat un spital (sanatoriu) privat, destinat în principal tratării bolilor de plămâni, dar și a afecțiunilor psihice, de anemie, de inimă și de ficat.

            Familia Adolf și Maria Benedict au avut doi copii, pe Otto Erich și Herta. Aceasta din urmă, s-a căsătorit cu maistrul Victor Hochesmann care a lucrat la fosta fabrică de produse alimentare ,,Lica”, ulterior ,,Victoria” din Sibiu. După 1948 și până la pensionare, Victor Hochesmann a fost directorul intreprinderii.

            Otto Erich Benedict și-a petrecut copilăria la Vârșeț, unde a urmat cursurile școlii primare ,,Sankt Polten” din localitate. În anul 1907 s-a înscris la Școala de cadeți din Marburg (azi în Slovenia). După reușita de la Bacalaureat a urmat între 1914-1915 cursurile Academiei Militare Tereziene din Wienner Neustadt. La absolvire a fost înaintat la gradul de sublocotenent în armata austro-ungară. După trecerea în armata română a urmat cursuri pentru obținerea gradului de maior (1924), Cursul de pentru unități blindate la Versailles (1940) și Cursul de conducere a marilor unități blindate în 1943. O perioadă de 2 ani (1937-1939) a activat la Școala de Subofițeri și Administrație din Odobești.

            Colonelul Benedict a urcat gradele militare corespunzătoare pregătirii și zelului avut. În Armata Austro-Ungară a participat la luptele de pe frontul italian și la luptele din Polonia, Albania și Macedonia fiind rănit de șase ori. După Unirea din 1919 tânărul sublocotenent s-a înrolat în armata română cu gradul de locotenent și comandant de companie în Regimentul 92 Infanterie din Orăștie. Acest regiment a participat la asediul Odessei și bătălia de la Stalingrad în Est și luptele din Ungaria și Cehoslovacia în Vest.

            Foaia calificativă din 1919-1920 îi dă o caracterizare succintă: ,,Este un bun român” și a fost înaintat la gradul de căpitan în 1920. A instruit și condus apoi Compania 12 Mitraliere. În această perioadă a inventat un trepied și un samar pentru transportul mitralierei rusești. În anul 1928 a fost înaintat la gradul de maior și a activat la Regimentul 10 Vânători din Tighina și Brigada 15 Infanterie.

            Gradul militar de colonel l-a primit pe front în toamna anului 1942, când comanda Divizia 1 Blindată din zona Cotului Donului. A fost propus de șefii ierarhici la înaintarea gradului de general de brigadă, lucru care nu s-a împlinit din pricina schimbării regimului politic în România. La 29 martie 1945 colonelul Otto Erich Benedict a fost trecut în rezervă. Timp de doi ani (1945-1947) s-a alăturat mișcării de rezistență împotriva regimului comunist din Munții Apuseni. Această acțiune a urmat alteia din 1936 când a fost membru în completul de judecată intentat unui număr de opt intelectuali conduși de Petre Constantinescu-Iași. După instaurarea regimului comunist din România a fost supravegheat operativ în perioada din 1951 și până la moartea sa în 1961. În perioada în care a avut domiciliul obligatoriu la Sebeș, colonelul (r) Otto Erich Benedict a lucrat ca muncitor necalificat la Intreprinderea de Exploatare, Industrializare și Prelucrare a lemnului de aici. A fost un apropiat al lui Dănilă Pamfilie, unchiul lui Lucian Blaga și l-a ajutat în câteva rânduri la munca din gospodărie.

            Otto Erich Benedict a fost căsătorit cu Margareta Winklehner, fiica unui bogat inginer geolog bănățean. În anul 1925 s-a născut fiul Johan care după Război a absolvit studii universitare și a fost directorul Televiziunii de Stat din Austria. Ajuns ofițer la Tighina, Benedict a rămas singur, soția nu l-a urmat, ci a divorțat și s-a stabilit la Innsbruck. La Tighina a cunoscut-o pe tânăra învățătoare Lidia Topolius care i-a devenit soție pentru 19 zile, aceasta trecând în urma unei boli în lumea drepților. Aflat cantonat la Odobești, Otto Benedict s-a căsătorit cu Florica Vrabie, fiica unor podgoreni din localitate. Din această căsătorie au apărut doi copii: Victor Ioan[1] (n. 1941) și Ana Maria (n. 1944). Victor Ioan Benedict a fost inginer constructor de nave la Șantierul naval din Mangalia și apoi a lucrat în Ministerul Transporturilor.

            Colonelul Otto Erich Benedict a trecut la cele veșnice în 30 noiembrie 1961 fiind înhumat la Odobești[2].

            Generalul maior Ștefan Țarălungă nota: ,,«mucenic și martir»: un om sever, cinstit la gradul superlativ, un mare iubitor al țăranului român și, în consecință, al ostașului român și foarte modest în obținerea aprecierilor ce i se cuveneau, un caracter integru, nobil de viță, dar și de comportament”[3].

 

---

[1] Pe urmele tatălui său a făcut multe vizite la Gătaia în dorința de a aduce rămășițele pământești ale tatălui său aici. În anul 2006 ing. Victor Ioan Benedict a fost și la Parohia Colonia Gătaia când a înmânat preotului de atunci mai multe fotografii și fotocopii  ale unor documente care au fost folosite la întocmirea  lucrării: Gătaia. Monografie, 2018.

[2] Adrian Stroea, Colonelul Otto Erich Benedict, un om al războiului, Editura Militară, București, 2018, p. 11-14; 16-17; 20; 23; 26; 29; 32; 36-37; 56-57; 59; 70; 75-77; 79; 96-97; 122; 150.

[3] Adrian Stroea, op. cit., p. 73-74.

,,Foaia Săcoșană”, nr. 41 / 2021

 

Am primit prin intermediul poștei electronice de la prof. Gheorghe Lungu, redactor-șef al revistei ,,Foaia Săcoșană” cel mai fraged număr al acestei prestigioase reviste rurale care îmbină cu multă dibăcie trecutul cu prezentul în ceea ce privește satul Șacoșu Mare din jud. Timiș.

În ceea ce privește istoria și spiritualitatea locului am reținut câteva dintre contribuții: ,,Sacoșu Mare – meserii de altădată: Covaci (,,fierar”); ,,Primii fărbari din Sacoșu Mare”; ,,«Școala» de taragotiști de la Sacășu Mare” de Daniela Băcilă; ,,Săcoșeni cu care ne mândrim. Oameni de lângă noi: Pavel Roșu” iscălit de Nicolae Toma și ,,Scriitori din Sacoșu Mare” de Gh. Lungu.

Revista este distribuită pentru cititorii din vatra satului și on-line pentru cei interesați de presă rurală.

„Credință. Educație. Tradiție” Lucrările Colocviilor revistei de cultură și religie rurală „Arhanghelul”

 

„Niciodată nu piere

ceea ce e clădit pe credință, valoare, tradiție!”

(Arhimandrit Iustin Pârvu)

 

De curând, la Editura „Eurobit” din Timișoara, a văzut lumina tiparului un nou volum coordonat de preotul dr. Valentin Bugariu.

Nu este o surpriză, deoarece părintele Bugariu este unul dintre cei mai apreciați și serioși mânuitori de condei din Banat, semnând lucrări importante pentru cultura literar-spirituală din această parte de țară. Și, ca dovadă, este suficient să amintesc lucrări precum: „Protopopul Mihail Gașpar: studiu monografic” (Timișoara: Eurostampa, 2007), Mihail Gașpar: „D'ale vieții” (Timișoara: Eubeea, 2008), „Istorie și semn religios” (Craiova: Sitech, 2014), „Pictorul Filip Matei. Întregiri biografice și artistice” (Arad: Tiparnița, 2017), „«Arhanghelul» din Birda. 5 ani în slujba comunității parohiale” (Craiova: Sitech, 2017), „Gătaia: monografie” (Craiova: Sitech, 2018) și altele nu mai puțin importante.

Nu este o surpriză nici faptul că părintele Valentin, doctor în filologie, este preocupat de presa bănățeană, fiind, însuși, inițiatorul unor publicații seriale, cea mai recentă fiind revista „Arhanghelul”, publicație trimestrială a Parohiei Birda, județul Timiș, parohie păstorită cu devotament și pricepere de pr. Valentin Bugariu.

Surpriza vine din modul în care neobositul preot reușește să „valorifice” această revistă și truda celor care contribuie la realizarea ei.

În anul 2017, când revista „Arhanghelul” împlinea 5 ani de existență, redactorul-șef al acestei publicații a organizat un amplu eveniment în cadrul căruia a fost lansată monografia revistei „Arhanghelul” din Birda! Sunt gesturi demne de toată lauda! Puține publicații seriale, mai ales din mediul rural, se pot mândri cu o monografie realizată la ceas aniversar!

Iată că, la 10 ani de la înființarea acestei reviste, redactorul-șef Valentin Bugariu inițiază un nou proiect: „Colocviile revistei de cultură și religie rurală «Arhanghelul»”, ediția I, eveniment care adună toate aceste lucrări într-o carte intitulată: „Credință. Educație. Tradiție.” (Timișoara: Eurobit, 2021). Este extraordinară această unificare a valorilor propusă de pr. dr. Valentin Bugariu!

Se știe că o educație sănătoasă are la bază credința în Dumnezeu; că preoții, dascălii, oamenii de cultură, umăr la umăr, arată comunității în mijlocul căreia trăiesc și-și desfășoară activitatea, că tinerii pot fi crescuți, formați, educați sănătos la trup și la suflet; de asemenea, prin astfel de proiecte cultural-educative și spirituale oamenii pot învăța să trăiască frumos și, la rândul lor, să-i educe pe cei care vor depinde de ei în periplul vieții; să le ofere tipuri de modele demne de urmat. Așadar, tema acestor colocvii propusă de părintele Valentin Bugariu este una deosebit de prețioasă!

Pe de altă parte, tradiția este alăturată educației și credinței. Noi cunoaștem că tradiția este parte din credință, că „tradiție este un ansamblu de valori, de principii, de concepții durabile în timp, transmise din generație în generație, cu influență modelatoare asupra concepțiilor și conduitelor individuale și colective”[1]. În acest fel, „Colocviile de la Birda”  devin un popas cultural-spiritual deosebit de important, aducător de lumină!

Iată că, un mănunchi de oameni inimoși, stârniți de un preot neobosit, nu se lasă doborâți de vremuri supuse restricțiilor pandemiei și, mai mult, nu lasă tradiția și credința să piară! Oferă credincioșilor parohiei, oferă tinerilor și colaboratorilor, clipe de veritabilă înțelepciune prin organizarea primei ediții a unor „Colocvii” prilejuite de împlinirea celor 10 ani de apariție neîntreruptă a revistei de cultură și religie rurală „Arhanghelul”, dar și prin realizarea unui volum, care să rămână mărturie peste timp a educației prin cultură, tradiție și credință.

În „Argument”, coordonatorul cărții, pr. dr. Valentin Bugariu, precizează că „titlul volumului – Credință. Educație. Tradiție – încearcă să exprime lucrarea pastorală a Parohiei Birda, atât în localitatea de reședință, cât și în cea de la Sângeorge unde funcționează filia parohiei”. 

De asemenea, prin acest volum se dorește și sărbătorirea celor 110 ani de la punerea pietrei de temelie a Bisericii din Birda cu Hramul „Nașterea Maicii Domnului” (16 mai 1911), autorii care semnează lucrări în acest volum devenind „cinstitori ai acestui lăcaș”.

Cartea însumează contribuții iscălite de diverși specialiști în diferite domenii, fiecare dintre acestea evidențiind oameni și fapte din Banatul istoric, creionând o veritabilă pagină de istorie cultural-religioasă a acestui ținut.

Un volum frumos, îngrijit de un preot inimos care, cu pricepere și înțelepciune,  își împliniște misiunea în comunitate, acolo unde, printr-o activitate susținută, ne dovedește că „amvonul a devenit și loc de învățătură, loc de activități culturale și filantropice”. 

Un volum care nu ar trebui să lipsească din rafturile bibliotecilor publice și private; un volum care face cinste autorilor și coordonatorului, care face cinste Bisericii Ortodoxe Române, dar, mai ales, face cinste comunității și credincioșilor din Birda.

Felicitări și la mulți ani revistei „Arhanghelul” și Colocviilor de la Birda!

Gabriela Șerban

 

 

  

---

[1] Constantin Schifirneț. Religie și tradiție.  În: „Revista Română de Sociologie”, anul X. Nr. 1-2, București, 1999, p. 53-72.

Nicolae D. Necula, Pomenirea celor adormiți în Domnul. Mic Catehism liturgic, Ed. Basilica, București, 2021, 135 p.

 

În Anul Comemorativ dedicat celor adormiți în Domnul; al valorii liturgice și culturale a cimitirelor (2021), Editura Basilica a Patriarhiei Române oferă un volum tematic dedicat ierugiei înmormântării, precum și a unor probleme legate de aceasta ivite atât în comunitățile creștin-ortodoxe din țară, precum și cele din diasporă. Acestor probleme, li se dă răspunsuri de către un specialist în Teologie liturgică, Părintele Profesor Dr. Nicolae D. Necula care a fost timp de 40 de ani (1977-2017) profesor universitar la Institutul apoi Facultatea de Teologie ,,Justin Patriarhul” din București.

Cuvântul înainte al volumului  iscălit de Preafericitul Patriarh Daniel ne atenționeză cu privire la importanța cultului celor adormiți: ,,…Cultul morților se bazează pe multe dovezi scripturistice și patristice referitoare la rugăciunile pentru morți, încât pomenirea morților este chiar o datorie în mare poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credință al Evangheliei. (p. 6).

Din cuprinsul cărții aflăm câteva lucruri folositoare cu privire la semnificația colivei, a rugăciunilor pentru cei adormiți și a timpului în care ele se săvârșesc și zilele în care acestea nu se oficiază. Le redăm selectiv:

Coliva este simbol al trupului celui răposat, iar legănarea și ținerea de colivă în timpul cântării ,,Veșnică pomenire!” sunt expresia legăturii sau comuniunii sufletești cu cel răposat pentru care ne rugăm să  fie pomenit în Împărăția cerurilor, așa cum s-a rugat și tâlharul pe cruce: ,,Pomenește-mă Doamne, întru împărăția Ta” (Luca 22, 42), (p. 27).

Cât privește dulciurile sau ingredientele cu care seamestecă grâul din colivă, ele simbolizează virtuțile celui răposat și cele ale sfinților pe care îi invocăm în rugăciunea pentru cei morți și lângă care dorim să ajungă și aceștia. În colivă se așează întotdeauna o lumânare aprinsă, simbol al vieții celui răposat și al luminii învățăturii Mântuitorului Hristos în care acesta a adormit (p. 28).

Rugăciunile pentru cei adormiți, unite cu faptele de milostenie făcute pentru ei, sunt formele prin care se întreține și se dezvoltă cultul morților, atât de mult practicat în Biserica Ortodoxă, în general, și în Biserica Ortodoxă Română, în special. Ne rugăm pentru cei răposați în următoarele zile: ziua a treia, ziua a noua și ziua a patruzecea sau la șase săptămâni după moarte, apoi la trei luni, la șase luni, la nouă luni și la douăsprezece luni sau un an, iar în ziua morții până la șapte ani (p. 72).

Când se fac și nu se fac pomeniri?

A). Praznicile împărătești – cu excepție ,,Înălțarea Domnului” când se pomenesc eroii neamului.

B). În perioada de la 20 decembrie până la Soborul Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie);

C). Săptămâna Pătimirilor.

C). Săptămâna luminată;

D). Duminica lăsatului sec de carne și sâmbăta a doua din Postul Mare; (p. 79-80).

Slujba Parastasului nu se leagă de Liturghia Darurilor, ci se oficează sâmbăta și Duminica (p.80).

Ele – parastasele – se odiciază în Sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșatei Judecăți și cea dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt numite Moșii de iarnă și Moșii de vară. În unele părții ale țării se pomenesc cei adormiți la Moșii de toamnă cu dată diferită. La acestea se adaugă pomenirea generală a morților de la 6 august, din ziua de marți după Duminica Tomii numită în popor ,,Paștele blajinilor”, din Joia Înălțării Domnului și din zilele de hramuri de biserici. Sâmbetele a doua, a treia și a patra din Postul Mare sunt socotite zile de pomenire generală a celor adormiți, dar și celelalte (p. 84).

Prin informații dar și prezentare, aceste răspunsuri au fost subiectele unei rubrici în vechiul ziar ,,Vestitorul Ortodoxiei” al Patriarhiei Române și au fost date spre clarificarea unor probleme ivite cu prilejul înmormântării dar și al pomenirii celor adormiți de care Biserica nu a uitat formând un cult al acestora: ,,Acest cult se bazează pe credința puternică în învierea morților, în nemurirea sufletului, și pe învățătura că facem parte (atât cei vii și cei morți) dintr-un singur trup mistic al lui Hristos, care este Biserica, al cărui cap El este (p. 71).

 

În curând...

 

Taina Sfântului Maslu la Birda

 

   Duminică, 3 Brumărel a fost oficiată Taina Sfântului Maslu de obște, în biserica cu hramul ,,Nașterea Maicii Domnului”, din parohia Birda.

    Cu acest prilej au slujit P. On. Ioan Prisăcean, protopopul Detei și P. C. Părinți Zoran Milovanov (parohia Berecuța), Dragan Giorgiev (parohia Voiteg), Călin Negrea (parohia Gătaia), Sebastian Andrei Petrescu (parohia Pădureni), Tiberiu Gherasim (parohia Ferendia) și Valentin Bugariu, parohul locului.

  Cuvântul de învățătură a fost susținut de Preaonoratul Părinte Protopop, care a vorbit de folosul rugăciunii pentru cei bolnavi și întâlnirea cu Mântuitorul Hristos în Sfintele Taine.

    S-au împărtășit de rugăciune și de darul eleoungerii mai mulți credincioși din parohie, din filia Sângeorge, precum și de la parohiile învecinate.

         

Credință. Educație.Tradiție. (Preot. Dr. Valentin Bugariu- coordonator)

 

Cărțile sunt cei mai tăcuți și constanți prieteni, sunt cei mai înțelepți

                              consilieri și cei mai  răbdători profesori.”   

                                                                          Charles W. Eliot

 

Afirmam într-un eseu publicat cu ani în urmă că „Din cărți, sorbim cu atâta sete licoarea vieții și învățăm din ce au gândit alții, ca apoi să ne fie ușor să gândim singuri”. Ba, mai mult, precizam că „ de fapt, cărțile sunt suflete vii, ca niște școlari cuminți și nevinovați care așteptă oleacă de mângâiere părintească. Întindeți, dragii mei, brațul, atingeți-i blândețea filelor, priviți-o cu sufletul deschis și veți vedea că această ființă, în bunătatea ei, ne va oferi cu dărnicie inima-i vibrândă, deșertându-și cu bucurie sfântul mesaj”.

Pentru academicianul american, cartea este un tăcut și constant prieten, pe care  îl consultăm cu drag, ca pe cel mai răbdător profesor. Și, cu adevărat, adaug eu, „oferindu-i  un un loc călduț într-un raft din odaia ta, în acest fel păstrezi frânturi din viața altuia și o deschizi, o consulți, pătrunzi în universul ei, îi pricepi vorba tămăduitoare și astfel ți-ai mai câștigat un prieten care ți se destăinuie”.

Iată de ce, dragi confrați în ale scrisului, apariția volumului „Credință. Educație. Tradiție.”, este o sărbătoare pentru enoriași, pentru colaboratorii care și-au lăsat o bucățică din sufletul lor deschis între filele cărții, înlesnind revărsarea sfântului mesaj către cititori, pentru cei care așteaptă s-o mângâie și-ntr-un binemeritat răgaz să-i soarbă vorba tămăduitoare, dar, mai ales, pentru Parohia din Birda,  păstorită de Preacucernicia Sa, preot dr. Valentin Bugariu, neobosit cărturar, publicist, scriitor și monografist.

Mereu mă întreb de unde atâta energie, de unde atâta primăvară în sufletul curat al acestui  mecena din spațiul culturii rurale!? Da, nu greșesc, dragii mei! Prin tot ceea ce face ca preot, ca redactor șef al revistei pe care o scoate de ani de zile, prin activitățile catehetice, edilitare și filantropice în cadrul parohiei și nu numai, și prin osteneala și izbânda lansării de noi volume întru luminarea semenilor, Sființia-Sa propagă cultură și o protejează.

Pe acest făgaș al nobleții spirituale, se înscrie și  ivirea prezentei alcătuiri  în care sunt rânduite „contribuții iscălite de diverși specialiști în felurite domenii de activitate...Toate aceste comunicări reprezintă lucrările primei ediții ale Colocviilor revistei de cultură și religie rurală „Arhanghelul” din Birda...și dezvăluie buna legătură a Parohiei din localitate cu celelalte instituții locale, dar și cu alte instituții culturale și religioase din Banat.” (preot dr. Valentin Bugariu, în Argumentul cărții). În acest fel, autorii comunicărilor „au devenit cinstitori ...și apropiați sufletește ...ai acestui lăcaș.”, ne asigură coordonatorul volumului. Observăm profunzimea cugetării și grija acestuia pentru o selecție tematică reușită, încă de la termenii titlului, care reprezintă o trinitate sfântă ce stă la baza unei educații culturale sănătoase a individului. Si cum cartea, prietena noastră, într-o altă picătură de înțelepciune, este asemuită cu o nucă pe care trebuie s-o spargi ca să-i simți gustul, vă invit, domnilor, ca, împreună, să intrăm în universul ei, să-i mângâiem filele ademenind-o ca pe un copil, pentru a ne dărui mesajul.

Și iată ce am aflat. Volumul, proaspăt scos de sub tipar de Editura Eurobit din Timișoara, se întinde pe 353 de pagini și este structurat în cele trei părți, conform titlului. Prima, Credința, cuprinde 13 comunicări, a doua, Educație, are 12, iar a treia, Tradiție, ne oferă alte 11 prezentări tematice. Și acum, pe scurt și selectiv, să vedem care este gustul miezului din sâmburele cărții. Ceea ce urmează, sunt doar simple relatări și umile opinii, nu judecăți de valoare ale unui specialist, de aceea rogu-vă a mă ierta pentru unele nepotriviri.

Capitolul întâi este deschis cu lucrarea  prof. Mihaela Coman, care dezvoltă, pe rând, cele trei concepte cu exemple selectate din viață, punând accent pe influiența acestora asupra copilului de acasă, din bancă și din societate, cât și pe factorii răspunzători de împlinirea acestora în plan educativ. Un eseu bine închegat și convingător de argumentat.

Din comunicarea d-nei conf. universitar, Mirela-Ioana Dorcescu, într-o abordare de înaltă clasă, ne întregim cunoștințele despe opera cunoscutului poet timișorean, Eugen Dorcescu, stihuitorul Psalmilor, a Ecclesiatului și a Pildelor, cât și despre părintele prof. Nicolae Neaga în ipostaza de personaj literar. Marius Florescu, preot și lector universitar, tratează cu grijă părintească educația ortodoxă a copiilor în lumina publicației „Învierea”, stăruind asupra rolului religiei în școală, eficiența acesteia și despre legalitatea simbolurilor religioase în spațiul școlar. Despre implicarea Episcopiei Caransebeșului în viața socială a comunității rurale, preotul dr. Daniel Alic ne informează concret cum Episcopia, de-a lungul timpului, a organizat acțiuni umanitare în cazul unor inundații, a unor epidemii, cât și campanii împotriva alcoolismului sau colecte pentru ajutorarea văduvelor de război etc.

La pg. 58, Carmen-Maria Liuba, profesor de limba română, prezintă în comunicare aspecte privind imnografia sărbătoririi Adormirii Maicii Domnului cu referire la cele patru zile sfinte închinate Maicii Domnului, iar profesorul Ioan Traia, președinte al A.P.P.R. din Banat și cunoscut monografist, la pg. 66, se oprește de astă dată asupra preocupărilor lui Ioachim Miloia, ferengian de origine, fost conducător al Muzeului Bănățean, pentru cercetarea și protejarea monumentelor istorice din această zonă. Aflăm inedite informații despre Mănăstirea Săraca, „un modest muzeu spiritual al tradiției românești” și despre acțiunile concrete de restaurare a acesteia ca monument istoric. O comunicare inedită și profesionist realizată. Despre Sfântul Clement, ca al treilea Episcop al Romei și ca însoțitor al  Apostolului Pavel și despre Epistola sa către Corinteni, ne înformează un om al cărții, bibliotecara Veronica Bugariu.

Alți patru specialiști, aduc informații concrete cu vizibile accente de documentare, ancorate în realitatea locală privind religia, creștinismul, biserica și  chipuri de slujitori ai acesteia.. Ne referim la inginerul pensionar, Iacov Vasilie, despre satul de creștini, Jadani, unde s-a născut fostul Mitropolit al Banatului, Vasile Lăzărescu, la economistul  Petru Opruț, care ne prezintă biserica ortodoxă din Zăvoi, la epitropul Vasile Moșescu, care ne face cunoscută biserica din Sărcia și la publicistul, secretar al A.P.P.R. din Banat, Ghiță Blejușcă, de la care aflăm despre istoricul ortodoxiei săcălăzene.

De la fila cu nr. 100, pe întinderea a 21 de pagini, prof.univ. dr. Carmen Bulzan și preotul paroh Vasile Suciu, își desfășoară comunicarea lor de referință cu o pilduitoare exigență și ținută științifică, despre încrederea în biserică și școală. Găsim aici elemente care înlătură îndoiala și întăresc convingerea: valori fundamentale, principii, calități și virtuți ale factorilor, rezultate ale sondajelor și, la final, concluziile. Merită parcurs acest studiu. Ultima comunicare din acest capitol, semnată de preotul, Ion Liuba, ne dă detalii interesante și inedite despre legiferarea monahismului din vrermea împăratului Iustinian.

Rădăcinile educației sunt amare, dar fructul său este dulce, grăiește o veche cugetare, iar Aristotel ne atrage atenția că „Educația este cea mai bună asigurare pentru bătrânețe”. Haideți să vedem  ce studii pe această temă ne oferă capitolul al doilea din carte. Primul material, semnat de dr. bibliotecar, Florin-Corneliu Popovici, om al cărților, bine informat și aproape de sursă, ne oferă detalii, într-o exemplară analiză,  privind vol. „Pe cărarea raiului” care adăpostește convorbirile duhovnicești cu Înaltpreasfințitul Mitropolit al Banatului, Ioan, realizate de prof. dr. Luminița Cornea. Autorul comunicării ne sensibilizează, prezentând acest volum ca  o „carte izvor, o carte a vieții, o carte a bucuriei”. Vasile Goldiș, ca om al școlii și al bisericii, ne este descris în peste zece pagini cu reale note de lucrare științifică, bazată pe o bogată bibliogafie, despre prodigioasa activitate a corifeului din Arad, de către dr. Maria Alexandra Pantea, de la Univ. de Vest ,,Vasile Goldiș” din oraș.

Acest capitol ne mai oferă și alte studii de valoare, ca rezultat al unor atente cercetări. La pg. 179, bunăoară, preotul din Serbia, Cornel Juică, ne informează despre Școala românească din Macedonia, înființată încă din vremea când ministrul învățământului era Dimitrie Bolintineanu, iar la fila cu nr. 200, prof. Iosif Marius Circa, fost om al catedrei peste 45 de ani, prof. de limba și literaturta română și publicist, îndrăgostit de limbă, țară și neam, și-a așternut opiniile despre  educația în școală, pe care o consideră creatoare de suflete, dar numai dacă și dascălii au un suflet măreț și părintesc. Pe o temă asemănătoare, respectiv cunoașterea naturii și a cauzelor lipsei de educație acută, prof. Raluca Narcisa Covaci ne dă câteva sugestii generate de problemele întâlnite la clasă, în lucrarea cu titlul „Capacitatea de a educa: între aparență și esență.”

Pagina 218, găzduiește o comunicare în care Maria Pavlovici Pătruț, profesor la învățământul primar, ne aduce în prim plan conceptul de „cerințe educative speciale” , aplicat unor categorii de persoane cu deficiețe de naturi diferite, iar în următoarele pagini, ca o completare tematică, preotul Ilia Pavlovici Pătruț, dezvoltă ideea de educație specială, cu accent asupra educației incluzive. Despre rolul educației în actul de conduită și despre influiența pozitivă a basmului în procesul de formare morală, ne atenționează prof.de limba română, Lavinia Șerban în comunicarea dezvoltată de la pg. 190. Lăudabilă mi se pare și prezența unui școlar, beneficiar al educației, David Nenciu, elev în clasa a XI-a, cu un studiu sumar, din care răzbate însă sinceritatea privind rolul familiei și al religiei în școală.

În peste zece pagini, începând cu cea de la 224, conf. univ. dr. Ciprian George Fora, ne oferă inedite informații însoțite de ilustrații explicative, despre istoricul și existența Școlii Agricole din Voiteg, evoluția și proiectele unei școli de elită a agricultorilor. Ultimul titlu din acest capitol al volumului coordonat cu grija omului iubitor de cultură, pr. dr. Valentin Bugariu, un riguros și exigent publicist, este cel care se referă la dezvoltarea învățământului românesc ca obiectiv al Reuniunii învățătorilor din Episcopia Caransebeșului, scris de prof, dr. Virginia Ardelean, privind perfecționarea predării lb. române, a grafiei și a ortografiei.

         Știut este că tradițiile românești sunt ca dulceața fructelor coapte, ca pâinea și sarea în bucate. Tocmai de aceea, pentru a îndulci gustul cărții, coordonatorul a adăugat  în titlu și partea a treia, Tradiția. Acest capitol are ca primă comunicare, dezvoltatul studiu de înaltă factură creatoare a cunoscutului și apreciatului prof. univ. dr. Ioan Viorel Boldureanu, intitulat „Qvod lampada tradunt”. Parcurgi cu plăcere materialul, fiind cucerit de belșugul profesional, de exprimarea profundă, coerentă, de solida argumentare care conving și impresionează cititorul. În cele 17 pagini, autorul reușește să demonstreze că „tradiționalitatea asigură continuitatea culturii (culturilor) folclorice din toate timpurile”.

Cel de-al doilea material interesant, ca analiză și ca sugestii în domeniul muzicii corale pentru copii și tineret, semnat de dr. în muzicologie și prof., Constantin-Tufan Stan, ne convinge că este necesară o radicală reformă pentru ca știința muzicii să nu mai fie o cenușăreasă. Muzeograful dr. Cătălin Balaci, la pg. 275, în comunicare, cercetând simbolurile ornamentale de pe casele bănățene, face o analiză a prezenței formelor geometrice, apoi a ornamentelor cu simbolică religioasă și a motivelor ornamentale solare. Referiri concrete la tradiții și obiceiuri întâlnim și la alți colaboratori. Maria-Chiva Miron și Bianca-Loredana Bădiță, profesori în învățământul primar, tratează în materiale diferite, primul, tradițiile și obiceiurile de Crăciun, iar al doilea, aceleași concepte, dar în învățământul primar. Ambele sunt formulări profesionist realizate.

Citim în continuare alte inedite relatări, rod al cercetării și al talentului condeierilor. Bibliologul Gabriela Șerban ne dezvăluie faptul că Nea Costică Gruescu, fost autodidact  și renumit colecționar mineralog, a devenit membru al multor societăți naționale și internaționale, iar, la pg. 300, prof. Traian Galetaru, publicist și secretar al rev. „Suflet nou”, ne convinge cu date concrete și documente că acest perodic este cea mai longevivă publicație românească din lume în mediul rural, cu o largă extindere națională și mondială.

În numai o pagină și jumătate, Alexandra Mircia, cu studii la Sorbona, sintetizează  îngerește ce sfaturi să urmeze un părinte în creșterea odraslei sale, atenționându-ne că „ Un copil are nevoie de prezența reală a părintelui, nu de înlocuitori.” Profesorul Gheorghe Lungu, redactor șef al publicației „Foaia Săcoșană”, face un scurt istoric al ziaristicii și se oprește la periodicul local și nașterea lui, iar preotul militar Emanuel Gafița, în comunicarea sa despre Unirea Principatelor (162 de ani), ne aduce informații noi despre „monstruoasa coaliție” care l-a silit pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza să abdice.

    Dacă doriți să aflați informații autorizate despre istoricul, răspândirea și preocupările diasporei ortodoxe române, vă invit să citiți cu atenție comunicarea de la pg. 321. Aflăm  aici amănunte, date concrete, despre românii noștri care viețuiesc în diferite colțuri ale lumii. O comunicare de înaltă ținută științifică, convingătoare, care-ți merge la inimă, scrisă de preot dr. Valentin Bugariu, coordonatorul volumului și al acestui Colocviu aniversar.

    Și iată-ne la final. Am parcurs cartea, am mângâiat-o, i-am sorbit licoarea tămăduitoare și, astfel, am devenit mai împliniți și mai buni la suflet. Gazda și toți colaboratorii merită calde felicitări pentru că, împreună, azi, am mai așezat încă o cărămidă la edificiul cultural în care viețuim.

 

                                                                                                                       

02.10. 2021, Birda                                                                       prof. Iosif Marius Circa