În Anul Comemorativ dedicat celor adormiți în Domnul; al valorii liturgice și culturale a cimitirelor (2021), Editura Basilica a Patriarhiei Române oferă un volum tematic dedicat ierugiei înmormântării, precum și a unor probleme legate de aceasta ivite atât în comunitățile creștin-ortodoxe din țară, precum și cele din diasporă. Acestor probleme, li se dă răspunsuri de către un specialist în Teologie liturgică, Părintele Profesor Dr. Nicolae D. Necula care a fost timp de 40 de ani (1977-2017) profesor universitar la Institutul apoi Facultatea de Teologie ,,Justin Patriarhul” din București.
Cuvântul
înainte al volumului iscălit de
Preafericitul Patriarh Daniel ne atenționeză cu privire la importanța cultului
celor adormiți: ,,…Cultul morților
se bazează pe multe dovezi scripturistice și patristice referitoare la
rugăciunile pentru morți, încât pomenirea morților este chiar o datorie în mare
poruncă a iubirii, izvorâtă din adevărul de credință al Evangheliei. (p. 6).
Din cuprinsul cărții aflăm câteva lucruri folositoare cu privire la semnificația colivei, a rugăciunilor pentru cei adormiți și a timpului în care ele se săvârșesc și zilele în care acestea nu se oficiază. Le redăm selectiv:
Coliva este simbol al
trupului celui răposat, iar legănarea și ținerea de colivă în timpul cântării
,,Veșnică pomenire!” sunt expresia legăturii sau comuniunii sufletești cu cel
răposat pentru care ne rugăm să fie
pomenit în Împărăția cerurilor, așa cum s-a rugat și tâlharul pe cruce:
,,Pomenește-mă Doamne, întru împărăția Ta” (Luca 22, 42), (p. 27).
Cât privește dulciurile sau ingredientele cu care
seamestecă grâul din colivă, ele simbolizează virtuțile celui răposat și cele
ale sfinților pe care îi invocăm în rugăciunea pentru cei morți și lângă care
dorim să ajungă și aceștia. În colivă se așează întotdeauna o lumânare aprinsă,
simbol al vieții celui răposat și al luminii învățăturii Mântuitorului Hristos
în care acesta a adormit (p. 28).
Rugăciunile pentru cei adormiți, unite cu faptele de milostenie făcute pentru ei, sunt formele prin care
se întreține și se dezvoltă cultul morților, atât de mult practicat în Biserica
Ortodoxă, în general, și în Biserica Ortodoxă Română, în special. Ne rugăm
pentru cei răposați în următoarele zile: ziua a treia, ziua a noua și ziua a
patruzecea sau la șase săptămâni după moarte, apoi la trei luni, la șase luni,
la nouă luni și la douăsprezece luni sau un an, iar în ziua morții până la
șapte ani (p. 72).
Când se fac și nu se fac pomeniri?
A). Praznicile împărătești – cu excepție
,,Înălțarea Domnului” când se pomenesc eroii neamului.
B). În perioada de la 20 decembrie până la Soborul
Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie);
C). Săptămâna Pătimirilor.
C). Săptămâna luminată;
D). Duminica lăsatului sec de carne și sâmbăta a
doua din Postul Mare; (p. 79-80).
Slujba Parastasului nu se leagă de Liturghia
Darurilor, ci se oficează sâmbăta și Duminica (p.80).
Ele – parastasele – se odiciază în Sâmbăta
dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșatei Judecăți și cea
dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt numite Moșii de iarnă și Moșii de vară. În
unele părții ale țării se pomenesc cei adormiți la Moșii de toamnă cu dată
diferită. La acestea se adaugă pomenirea generală a morților de la 6 august, din
ziua de marți după Duminica Tomii numită în popor ,,Paștele blajinilor”, din
Joia Înălțării Domnului și din zilele de hramuri de biserici. Sâmbetele a doua,
a treia și a patra din Postul Mare sunt socotite zile de pomenire generală a
celor adormiți, dar și celelalte (p. 84).
Prin informații dar și prezentare, aceste
răspunsuri au fost subiectele unei rubrici în vechiul ziar ,,Vestitorul
Ortodoxiei” al Patriarhiei Române și au fost date spre clarificarea unor
probleme ivite cu prilejul înmormântării dar și al pomenirii celor adormiți de
care Biserica nu a uitat formând un cult al acestora: ,,Acest cult se bazează
pe credința puternică în învierea morților, în nemurirea sufletului, și pe
învățătura că facem parte (atât cei vii și cei morți) dintr-un singur trup
mistic al lui Hristos, care este Biserica, al cărui cap El este (p. 71).
