Pe 25 octombrie, s-au împlinit o sută de ani de la nașterea la Sinaia, a
Regelui Mihai I al României (1921-2017). Copilul a fost botezat Mihai, în
amintirea marelui erou din istoria României, și anume voievodul Mihai Viteazul[1].
Monarhia a fost pentru România un drum fără
întoarcere, pe calea modernizării țării. Alegerea unui prinț străin în persoana
prințului Carol I (1839-1914) de Hohenzollern – Sigmaringen în 1866 a fost la
vremea aceea modalitatea cea mai eficientă de a asigura stabilitate socială și
politică[2].
Principatele Române
devenite Regatul României au cunoscut o perioadă de dezvoltare politică,
socială și culturală în această perioadă. Carol I a obținut Independența țării
în luptele cu Imperiul Otoman și în alianță cu Rusia țaristă. Prin Tratatul de
Pace de la San Stefano (1878) România a primit din partea Rusiei, Dobrogea și
Delta Dunării, și a pierdut sudul Basarabiei. Prin Congresul de la Berlin țara
a mai primit Insula Șerpilor, iar în cazul Dobrogei au fost trasate și hotarele
între Silistra și Mangalia[3].
După cucerirea
Independenței, România a fost proclamată Regat, și a fost înscăunat primul Rege
Carol I la 14 / 26 martie 1881. Nepotul de frate, Ferdinand, devenit al doilea
rege (1914–1927), a obținut România cea
Mare prin revenirea la patria mamă a celor trei provincii istorice: Basarabia,
Bucovina și Transilvania în 1918.
Regele Mihai I a primit la
urcarea pe tron, o situație dramatică a țării. În anul 1940 România a pierdut
trei provincii, în 28 iunie 1940 Basarabia și Bucovina de Nord în favoarea
Uniunii Sovietice și la 7 septembrie 1940, Cadrilaterul în favoarea Bulgariei[4].
Prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) România a pierdut Ardealul de Nord.
Așadar,
,,moștenirea” a fost deosebit de grea. Dacă sub ceilalți trei regi, România a
făcut pași spre modernizare care au transformat țara dintr-una proeminent
agricolă, într-una bine dezvoltată și industrial și din punct de vedere al
rețelei de căi ferate, realizate în mare parte prin dezvoltarea sistemului
bancar, Regele Mihai I a primit o țară care a pierdut o suprafață de 97.790 km2
și din populație 6.161.317 persoane[5].
Actul de la 23 August 1944, care scotea România
din alianța cu Germania, a contribuit la scurtarea războiului în Europa cu 200
de zile, cifră importantă având în vedere marile distrugeri și pierderi umane
înregistrate în fiecare zi, pe parcursul celui de-al doilea război mondial[6].
Dincolo de măsuri energice și medalii, soarta României a fost hotărâtă ,,în
conformitate cu obiectivele aliate (…) și interesele de securitate ale Uniunii
Sovietice de-a lungul frontierei sale vestice”[7].
Chiar și în această situație, la 9 martie 1945,
Ardealul de Nord s-a reîntors la România.
Peste ani, Regele Mihai I a mărturisit: ,,După ce
am plecat din țară, atunci mi-am dat seama cu adevărat. Noi încă speram la o
redresare a lucrurilor. Nimeni în țară, dintre cei ce-și iubeau istoria, nu-și
puteau imagina ca țări civilizate, care apărau drepturile popoarelor, vor servi
interesele lui Stalin, că ne lasă în mâna rușilor. Altminteri ar fi trecut
granița în masă. Nici nu pot să spun că ne-au vândut! Când vinzi ceva, primești
ceva în schimb. Mă întreb ce-ar fi fost de primit în schimbul vânzării unei
țări. Nu e termenul cel mai potrivit. Ne-au părăsit poate în schimbul liniștii”[8].
Ultimul act solemn la care a participat Regele
Mihai I înaintea plecării în Exil, a fost târnosirea Catedralei Mitropolitane
din Timișoara, în 6 octombrie 1946. La acest act, Regele a participat activ la
sfințire[9].
Instaurarea regimului comunist în România și
abdicarea silită a Regelui Mihai, în 30 decembrie 1947, a deschis acestuia
drumul spre Exil. La cincisprezece ani de la proclamarea Republicii Populare,
Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut o confesiune cu privire la abdicarea Regelui:
,,… Tov. Chivu Stoica: Actul de abdicare pașnică. Tov. Gheorghe Gheorghiu-Dej:
Da. Numai că noi am luat măsuri, am înconjurat Palatul cu trei – patru rânduri
de oameni înarmați, am tăiat toate legăturile Palatului cu exteriorul și atunci
am intrat înăuntru. Fiecare din noi aveam câte un pistolet”[10].
Regele Mihai I însoțit de Regina Mamă Elena au
luat drumul Exilului. Tânărul Rege s-a căsătorit în 10 iunie 1948 la Atena cu
prințesa Ana de Bourbon – Parma cu care a avut cinci fete: Margareta (1949)
devenită astăzi custodele Coroanei României, Elena (1950), Irina (1953), Sofia
(1957) și Maria (1962).
Aflat în Exil, tânara familie a voiajat între
Lausanne, Copenhaga și Florența, în cel din urmă oraș Regina Elena a deținut o
vilă care a servit drept reședință regală. Familia Regelui Mihai a avut mai
multe locuințe la Laussane, Bramshill, Ayot Saint Lawrence, Versoix, Aubonne.
Rând pe rând, monarhul român a fost pilot de încercare, broker, fermier, patron
de firmă din care a asigurat traiul de zi cu zi al familiei. Indiferent de
reședința avută, familia regală a României a avut un ritual: De fiecare dată
când se mutau într-o casă nouă, Regele Mihai și Regina Ana aveau un ritual:
înainte de orice ascultau Poema română compusă
de George Enescu[11].
Regele Mihai I a fost și o voce a Exilului
românesc. Printr-o proclamație citită la radio, tânărul Rege a anunțat formarea
Comitetului Național Român, în 10 mai 1949 ,,care își va închina toate puterile
sale luptei pentru eliberarea patriei”[12].
Acest Comitet, a continuat editarea ziarului ,,Națiunea română” care a apărut
din 1948. Pe lângă ziar, Comitetul a organizat întruniri, conferințe, emisiuni
ocazionale la posturile de radio, declarații și memorii. În anul 1971 acest
organism s-a desființat, iar în ianuarie 1977, a fost constituit un nou Comitet
Național Român, care a fost aprobat de Regele Mihai în audiența pe care
inițiatorii au cerut-o la reședința din Versoix la 29 martie 1980[13].
După Revoluția din 1989, privirile Regelui Mihai I
s-au îndreptat spre țara sa. Au existat și după căderea regimului comunist
destule opreliști în drumul Regelui în România. Autoritățile politice, fie nu
au acordat viza de intrare în țară, fie că au expulzat familia regală sub pază
militară.
În anul 1992 Regele Mihai I și Regina Ana au
participat la Slujba Învierii la Mănăstirea Putna fiind invitați de
Arhiepiscopul Pimen Zainea al Sucevei și Rădăuților. La slujba celei De-a doua
Învierii de la București, a fost așteptat în stradă de un milion de români. Tot
Biserica Ortodoxă Română, L-a primit și a doua oară de astă dată la Timișoara,
de Mitropolitul Nicolae Corneanu în 1997. Pe drumul dintre aeroport și oraș,
Majestățile Lor au fost primite de oficialități județene și locale, tineri
îmbrăcați în costume naționale, cu pâine și cu sare, dar și de numeroși
timișoreni. După 51 de ani de la târnosire, Regele Mihai I a participat la
Slujba Prohodului și a Învierii în Catedrala Mitropolitană.
La Slujba Învierii, Înaltpreasfințitul Mitropolit
Nicolae l-a invitat pe Rege să se adreseze credincioșilor: ,,Majestatea Sa a
înțeles să vorbească într-un singur sens: omagiindu-i și pomenindu-i pe eroii
martiri uciși la Timișoara în timpul Revoluției din decembrie 1989, cei fără a
căror jertfă un asemenea Paște petrecut alături de Majestățile Lor, ar fi fost
cu neputință. Prezența Majestăților Lor printre noi ar putea fi o lectio divina grație căreia să putem
redescoperi scara valorilor atât de necesară reașezării pe temelii durabile a
societății românești actuale, de prea multe ori zguduită și oprită în evoluția
ei de sechelele comunismului”[14].
Pe 21 ianuarie 2001 Regele Mihai a primit din
partea Institutului Cultural Român, Marele Premiu al Institutului Cultural
Român pentru eforturi excepționale în sprijinul integrării României în structurile
euro-atlantice și a culturii române în circuitul mondial al valorilor.
Într-o
conferință dedicată Monarhiei, Acad. Dan Berindei a afirmat: Adevărat erou de tragedie antică, departe de ţara sa, regele Mihai i-a
rămas credincios timp de o jumătate de veac, păstrându-şi limba şi având-o
necontenit în suflet. Revenit în mijlocul nostru la vârsta senectuţii, ca un
sfătuitor înţelept şi patriot, el reprezintă un model demn de deosebit respect[15].
Prin întreaga sa viață Majestatea
Sa Mihai I al României a dat dovadă de credință în Dumnezeu și iubire față de
neamul românesc pe care l-a slujit.
,,Nihil Sine Deo”!
[1] Adrian Cioroianu, Mihaela Simina, Mihai I al României. Un rege cu onoare,
loialitate și credință, Editura Curtea Veche Publishing, București, 2016,
p. 9 (Se va prescurta în continuare Mihai
I al României…).
[2] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 384.
[3] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, p. 388-389.
[4] Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol IV, Mihai
I, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 20 (Se ca prescurta în
continuare Istoria românilor…).
[5] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, p. 451.
[6] Ioan
Scurtu, Istoria românilor..., p. 96.
[7] Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, p. 464.
[8] Mircea Ciobanu, Convorbiri cu Mihai I al României, Editura Humanitas, București,
2004, p. 174.
[9] Arhiepiscopia Timișoarei, Catedrala mitropolitană din Timișoara. 70 de
ani de la târnosire (1946-2016), Editura Partoș / Astra Museum, 2016, p.
17.
[10] Paul Sfetcu, 13 ani în antecamera lui Dej, ediție îngrijită de Lavinia Betea,
Editura Curtea Veche, București, 2008, p. 31 și urm.
[11] Adrian Cioroianu, Mihaela Simina, Mihai I al României…, p. 64.
[12] Andrei Lucaci, ,,Exilul românesc după al II-lea Război
Mondial”, https://biblioteca-digitala.ro,
accesat în 18. 09. 2021, p. 211.
[13] Andrei Lucaci, ,,Exilul
românesc după al II-lea Război Mondial”, p. 215.
[14] Nicolae Corneanu, Pe aripile cuvântului, Editura Învierea, Timișoara, 2009, p.
184-185.
[15] Dan Berindei, ,,Rolul monarhiei în modernizarea României”, https://acad.ro/com2013/pag_com13_0510.htm, accesat în 20. 10. 2021.
