Un roman al dictaturii: 1984 George Orwell, O mie nouă sute optzeci și patru, trad. Dana Crăciun, Ed. Polirom, Iași, 2019, 342 p.

    De curând am vizionat filmul ,,Nineteen Eighty-Four” care reprezintă ecranizarea unui roman politic scris de George Orwell, jurnalist britanic care a activat înainte și după cel De-al Doilea Război Mondial.

            Romanul descrie societatea Globului după un război mondial nuclear dintre Est și Vest din anii ʼ50. Structurat în 3 capitole romanul ilustrează viața lui Winston Smith din Londra.

            El debutează cu imaginea Fratelui cel Mare: ,,un bărbat de vreo patruzeci și cinci de ani, cu o mustață neagră, deasă, și trăsături frumoase, dar aspre” (p. 5). Această figură domină orașul fiind prezent pe fiecare palier al blocului unde locuia Smith, ,,pe monede, pe timbre, pe coperțile cărților, pe pancarte, pe afișe, pe pachetele de țigări – peste tot” (p. 33). Fratele cel Mare urmărește astfel orice mișcare a societății Oceaniei, el patronează Partidul, organizează Săptămâna de Ură, inițiază torturile și execuțile celor care se opuneau într-un fel sau altul politicii Statului. Finalul acestor activității o reprezenta aderarea la această politică. La capătul puterilor, Winston Smith concluzionează: ,,Obținuse victoria asupra lui însuși. Îl iubea pe Fratele cel Mare” (p. 327).

            Mizeria și degradarea reprezintă suportul pe care s-a ridicat puterea politică: holul blocului mirosea a varză fiartă, a preșuri vechi și cârpe, în bucătăria familiilor se găsea doar pâine neagră și gin iar cantina oferea celor abonați tocăniță care ,,era mai mult zeamă” în care erau ,,niște cubulețe dintr-o materie rozalie și buretoasă, probabil ceva derivat din carne” (p. 55). În afară de acest piesaj dezolant existau produse care puteau fi compărate de pe piața neagră: zahăr, pâine albă, gem, lapte (p. 155).

            Romanul prin personajul principal reface viața cotidiană a Oceaniei. Winston Smith lucra la Ministerul Adevărului care se ocupa de știri, divertisment, educație și arte. În fond Smith era unul care se ocupa de cenzurarea ziarelor care ajungeau să fie rescrise și apoi arhivate după politica Partidului.

            ,,Idealul stabilit de Partid era ceva imens, teribil și sclipitor, o lume de oțel și beton, cu mașinării mostruoase și arme înspăimântătoare, o nație de războinici și fanatici mărșăluind înainte, perfect sincronizați, toți gândind aceleași gânduri și scandând aceleași lozinci, muncind, luptând, triumfând și persecutând necontenit: trei sute de milioane de oameni, toți cu chipuri identice. Realitatea o reprezentau orașele părăginite și insalubre, unde oameni subnutriți își târau pașii încoace și încolo în pantofi găuriți și locuiau în clădiri peticite de secol nouăsprezece, care miroseau veșnic a varză și a veceuri stricate” (p. 80).

            Populația era supravegheată printr-un instrument terifiant numit tele-ecran, așezat pe peretele de la Răsărit. Această mașinărie infernală oferea diverse știri din economie și armată pigmentată de muzică militară, programe sportive. Dar prin acest instrument se putea interacționa între Partid și cetățean, printr-un asfel de ecran a fost prins și personajul principal pentru a fi acuzat de ,,crima de gândire”.

            Puterea Partidului sta în supraveghere și pedepsire pe de o parte și în oamenii fideli pe de alta. Un astfel de om al Partidului era și Tom Parson, vecin de apartament cu Smith. ,,Era un ins durduliu, dar activ, de o prostie paralizantă, un morman de entuziasme imbecile, unul dintre caii aceia de bătaie care nu pun niciodată nimic la îndoială și de care depinde stabilitatea Partidului chiar mai mult decât Poliția Gândirii” (p. 26).

            Disidența lui Winston Smith a început în 4 aprilie 1984 când a cumpărat un carnețel dintr-un magazin de vechituri și un toc de cerneală, lucruri care nu se mai găseau de mult în celelalte magazine. Printr-o însemnare și-a început seria consemnărilor și anume nremulțumirea că la Cinema au rulat numai filme de război (p. 12) și s-au încheiat cu sloganul: ,Jos Fratele cel Mare” scris de 5 ori cu litere de tipar (p. 22).

            În cadrul minutelor de ură în care erau condamnați dușmanii Partidului a cunoscut o femeie mult mai tânără, Julia de care s-a îndrăgostit și a  trăit o frumoasă poveste de dragoste pigmentată de trăiri erotice, culinare și politice, o dezvelire a societății pornind de la nevoile omului către cele comunitare.

            Tot împreună au cunoscut lucrarea Colectivismul oligarhic. Teorie și pracrică alcătuită de Emmanuel Goldstein, dușmanul Partidului. Goldstein îl întruchipează pe Lev Davidovici Troțki, ideologul bolșevismului.

            Din această carte cei doi au aflat lucruri nespuse de Partid. Locuitorii celor trei mari puteri se aflau într-un permanent război: Eurasia, partea de nord a Europei și Asiei din Portugalia până la Strâmtoarea Bering; Oceania formată din cele două Americi, insulele din Atlantic, inclusiv cele Britanice, Australia și nordul Africii și Estasia compusă din China și țările din sudul ei, insulele nipone, Manciuria, Mongolia și Tibet.

            Partidul Oceaniei avea două mari scopuri, primul era să cucerească întreaga suprafață a planetei și apoi să suprime posibilitatea gândirii independente (p. 209).

            Societatea Oceaniei era împărțită între Partid și masele ignorante. La rândul lui Partidul era divizat în cel Interior socotit creierul Partidului și cel Exterior, mâinile acestuia.

            Pentru curajul dezvoltării gândirii independente, Winston Smith și Julia au fost prinși și duși în Ministerul Iubirii, un loc ,,cu adevărat înspăimântător” (p. 8). Clădirea nu avea deloc ferestre, iar accesul se făcea ,,doar pătrunzând printr-un labirint de sârmă ghimpată” (p. 8). Aici, Smith a fost supus intergogatoriul, torturii. Testul final l-a reprezentat numărul degetelor. Dacă pentru știință 2+2=4, pentru morala Partidului este suma celor două cifre e 5. După mai multe reprize de suferință fizică pigmentă cu cea sufletească în care este descrisă șubrezenia, dispariția persoanei: ,,-Ești o eroare în sistem, Winston. Ești o pată care trebuie ștearsă. [...] Putrezești, spuse el. Te dezintegrezi, știi ce ești? Un sac de gunoi” (p. 284; 300), Smith în finan recunoaște că nu știe câte degete i-a arătat torționarul Oʼ Brien.

             Cu ,,lacrimi în ochi”, semn al neputinței, Smith își arată iubirea față de Fratele cel Mare, cel nemuritor la finalul romanului.

           

           

COVID-19 Un nou asalt împotriva Bisericii Ortodoxe Române

1.      Acest text nu este scris împotriva niciunei confesiuni creștine, nici împotriva religiei mozaice, nici a celor islamică, budhistă ș.a., nici măcar împotriva noilor „religii” rezultate din corectitudinea politică.

      2. Mulți dintre cititori vor interpreta gândurile mele ca o pledoarie pentru Biserica Ortodoxă Română. Nu-i contrazic, subiectiv fiind, ca unul care s-a născut în această credință străbună, adevărată „lege a neamului” cum îi ziceau înaintașii noștri, însă mi-ar plăcea să cred că măcar unii vor sesiza adevăruri valabile și pentru alte confesiuni. De altfel, deși sunt un creștin ortodox practicant atâta cât îmi permite timpul și putința, mulți prieteni, colegi sau simple cunoștințe care sunt practicanți sau doar aparțin altor confesiuni, m-au văzut nu de puține ori în alte lăcașuri de cult creștine, asistând la liturghii sau doar rugându-mă în liniștea și atmosfera care predispune prin definiție la contemplare. Consider că oriunde este Casa Domnului este bine să intri, să încerci să intri în comuniune cu Dumnezeu, să te simți mai aproape de cer și de cei care îl populează într-o formă pe care nu o putem vedea chiar dacă zburăm cu avionul la mare altitudine.

    3. Oricine analizează cu atenție ceea ce se întâmplă în ultima vreme în societatea românească nu poate să nu constate că împotriva Bisericii în general, împotriva Bisericii Ortodoxe Române în special se desfășoară un adevărat război. Qui prodest ? Ofensiva unor activiști civici, a unor blogg-eri sau chiar a unor utilizatori de pe Facebook care uzitează un arsenal lingvistic ce ne aduce uneori aminte de limbajul acuzator al deceniului stalinist crează un curent de opinie periculos pentru libertatea de conștiință a cetățenilor României. Mai ales cei care sunt obișnuiți să se informeze doar de pe internet (indiferent de generația căreia-i aparțin) și sunt predispuși să preia fără discernământ lozinci și mesaje dezinformatoare ori care induc scenarii apocaliptice, se exprimă în spațiul public cu o agresivitate care mă înspăimântă. Vehemența atitudinilor lor mă face să mă simt amenințat în a-mi exprima neîngrădită libertatea conștiinței, așa cum este ea consfințită în articolul 29 din Constituția României.
     4. În urmă cu aproape o lună, cu ocazia oficierii ultimei liturghii duminicale cu public, numai în municipiul Cluj-Napoca s-au împărtășit la parohiile ortodoxe câteva mii de credincioși, cu o singură linguriță la fiecare biserică. Internetul și mass-media au fost invadate de mesaje care stigmatizau această practică „medievală”, creionând scenariul unei îmbolnăviri în masă și a creșterii explozive a cazurilor de infectare cu Covid-19. S-a gândit careva dintre acești cerberi că oamenii care s-au dus, în mod conștient și liber, fără nicio constrângere să se împărtășească, au avut convingerea fermă că nu vor păți nimic fiindcă se împărtășesc cu trupul și sângele Domnului? A apreciat careva dintre ei puterea credinței și a gândului ? Au citit cumva câteva din scrierile profesorului Constantin Dumitru Dulcan să înțeleagă de ce este capabilă mintea omenească, să-i respecte pe semenii lor care au ales calea aceasta a credinței și a concentrării spirituale? Până la data de 17 aprilie în tot județul Cluj s-au consemnat numai (din fericire) 224 de cazuri. Unde este impactul „devastator” al „inconștienței” preoților ortodocși ? Nimeni dintre procurorii/Pilat-ii care au atacat furibund Biserica Ortodoxă Română (BOR) nu a mai revenit să își ceară scuze Bisericii și semenilor noștri pe care i-au înfierat, după principiul calomniază, atacă, produ emoția anti BOR, că apoi nu mai contează realitatea, evoluția ulterioară a problemei...

      5. După „tăcerea” de ceva vreme când s-a văzut că în Cluj-Napoca cel puțin nu s-au înregistrat foarte multe cazuri de îmbolnăvire ca urmare a împărtășirii cu lingurița (cum ar fi vrut unii !!!), de câteva zile iar s-a reluat asaltul mediatic în legătură cu acțiunea de distribuire a Sfintelor Paști și a Luminii Sfinte. Nimeni nu se leagă de agenții firmelor de distribuire a alimentelor și nu numai, care intră în contact zilnic, de dimineața până noaptea, cu sute de oameni despre a căror stare de sănătate nu știu nimic. Și nu sunt îmbrăcați cu combinezoane, nu au viziere, manipulează bani cash etc. Doar preoții și voluntarii ortodocși care împart enoriașilor Sfintele Paști sunt agenții de propagare a Covid-19 ! Nimeni nu i-a oprit pe liderii altor confesiuni să meargă la MAI și să trateze problema distribuirii către enoriași a Sfintelor Paști (în aceste zile sau săptămâna trecută). Cine i-a împiedicat ? Sau dacă există refuzuri din partea autorităților pentru alte confesiuni, vreau să le văd publice. Aceeași tăcere este așternută și peste eforturile lăudabile din această perioadă ale BOR care distribuie gratuit medicamente, măști, mese calde celor în suferință și în neputință. Extrem de puține informații în mass-media și pe internet au apărut care să promoveze și această dimensiune a Bisericii (nu doar ortodoxe).

     6. Au proliferat în ultima vreme acuzele că BOR este conservatoare, închistată în tradiții, opusă modernizării sociale etc. Câți dintre noi știm bunăoară de inițiativele Bisericii, din trecut și din prezent care vizează implicarea în societate. În urmă cu mai bine de o sută de ani, Ioan Mețianu mitropolitul ortodox al Ardealului trimitea circulare preoților care să-i sfătuiască pe enoriași să-și asigure recoltele împotriva calamităților, casele împotriva calamităților și incendiilor. Statul român a introdus relativ recent obligativitatea unor asigurări pentru evenimente de acest gen! Cărțile, tipăriturile și articolele din ziare necesare desfășurării serviciilor religioase și educației creștine a populației au prevalat în ansamblul textelor tipărite de bisericile ortodoxă și greco-catolică în ultimele secole, însă au rămas o cantitate apreciabilă de circulare, tipărituri și articole în ziarele ecleziastice care popularizau informații privind și alte nevoi zilnice ale românilor decât cele cu caracter strict religios. O mare contribuție a tipăriturilor bisericești la progresul societății românești din Transilvania din epoca modernă a fost legată de ameliorarea stării de sănătate a populației, la combaterea superstițiilor, sprijinind autoritățile în lupta contra epidemiilor, pentru introducerea unor măsuri de igienă personală și publică. Unul dintre corifeii Școlii Ardelene, Petru Maior, a și publicat o lucrare, nu neaparat originală dar extrem de necesară în epocă intitulată Învățătură pentru ferirea și doftoriia boalelor celor ce se încing prin țeară și a celor ce se leagă și a unor boale sporadice, adică pe ici pe colo îmblătoare ale vitelor celor cu coarne precum și a cailor, a oilor și a porcilor. Tot așa, un alt ilustru reprezentant al Școlii Ardelene, Gheorghe Șincai, a redactat o lucrare răspândită inițial în forma manuscrisă și publicată însă mult mai târziu (Învățătură firească spre surparea superstiției norodului) în care pleda pentru combaterea practicilor tradiționale și a superstițiilor. Circularele ecleziastice pentru combaterea epidemiilor au fost o permanență în epoca modernă, deopotrivă pentru biserica ortodoxă cât și cea greco-catolică. Dincolo de faptul că ierarhia ecleziastică a fost solicitată să difuzeze ordinele și instrucțiunile autorităților laice, ea nu s-a limitat doar la acest rol și s-a implicat activ în lupta antiepidemică și a elaborat circulare proprii, a tipărit broșuri și articole în ziare pentru a contribui mai eficient la lupta împotriva mortalității cauzate de epidemii. În timpul războaielor napoleoniene de exemplu, una dintre bolile cu un impact devastator în Transilvania a fost variola. Episcopul greco-catolic de Oradea, Ignatie Darabant, a întrunit Consistoriul diecezan la 14 august 1804 și a redactat o scrisoare pastorală pe care preoții din episcopie trebuiau să o prezinte enoriașilor și să-i lămurească să accepte vaccinarea copiilor lor. La Episcopia greco-catolică de la Oradea a fost elaborată și apoi difuzată în anul 1831 o circulară, de către episcopul Samuil Vulcan, pentru combaterea holerei care făcea ravagii în zonă, boala fiind necunoscută până atunci pe continentul european. Fiindcă atât medicii cât şi autorităţile au asociat efectele nocive ale unei alimentaţii precare cu răspândirea şi virulenţa holerei în rândul populaţiei, forurile ecleziastice superioare au trimis preoţilor ortodocși și greco-catolici în timpul holerei din 1836 mai multe circulare prin care clerul era îndemnat să comunice sătenilor ca aceştia, deşi erau în post, să consume carne şi alte alimente prohibite de biserică în timpul posturilor religioase pentru a avea o rezistenţă sporită în faţa bolii. Preoţimea, o componentă fundamentală a elitei rurale dar şi urbane, era mecanismul de transmisie a disciplinei sociale, a informaţiilor corecte şi necesare dinspre stat spre popor, şi ea s-a achitat în general onorabil în Transilvania în epoca modernă de această misiune cu care a fost investită de către instituţiile administrative laice, centrale şi locale. La 31 august 1848, vicarul orthodox Moise Fulea le cerea printr-o circulară preoţilor ca atunci când „numărul morţilor de holeră s-ar înmulţi, să se tragă clopotele pentru toţi odată pe zi, la un timp hotărât, pentru ca locuitorii să nu se ţină necontenit cu frică şi în groază prin sunetul clopotelor de mai multe ori pe zi”. Cu prilejul crizelor de subzistență generate periodic fie de ploi abundente, fie de secetă sau invazii de lăcuste, circularele bisericești au făcut propagandă pentru introducerea de către enoriași a unor noi culturi de legume, în special de cartofi. Astfel, la 24 martie 1815, Nicolae Stoica, protopopul Mehadiei a transmis îndemnurile episcopului ortodox de la Arad Pavel Avacumovici pentru stimularea locuitorilor în vederea cultivării de cartofi, solicitându-le preoților să fie ei înșiși modele în acest sens: „partea cea mai mare dintre români lipsindu-să într-acești timpi din urmă de grâu și cucuruz, grea foamete pot răbda…din milă împărătească, spre ajutor crumpi de sămânță și bucate capătă”. Câți dintre noi știm de construcția înultima vreme de către BOR a multor cămine de bătrâni și copii instituționalizați, de școli profesionale pentru copii orfani, de toată activitatea socială și comunitară a celor care sunt în slujba Domnului ?

    7. Nu pot să nu asociez asaltul împotriva BOR cu tendința de aneantizare a identității noastre naționale. La nivel european cel puțin, dar nu numai, observăm o revitalizare a sentimentului identitar în rândul multor națiuni, inclusiv la nivelul celor care dau tonul în UE. Nu e vorba de o renaștere a naționalismului xenofob precum în perioadele de dominare a ideologiilor totalitare de dreapta sau de stânga, ci de o întărire a sentimentului de apartenență la o națiune sau alta, de afișare cu mândrie a unor simboluri național-statale. Biserica ortodoxă din Transilvania (după 1700 și cea Greco-catolică Unită cu Roma) au reprezentat singura instituție care au avut-o românii timp de mai multe secole pentru a-și conserva identitatea. Românii din Transilvania nu au avut parte până la 1918 de un stat al lor, organizat și condus în nume propriu. După măsurile luate în anul 1366 de regele Ungariei, prin mai multe evoluții succesive (Unio Trium Nationum, sistemul religiilor recepte (oficiale), Diploma Leopoldină din 1691etc. s-a ajuns la eliminarea totală a românilor atât ca etnie cât și prin religia îmbrățișată de ei de la viața politică a statului maghiar și mai apoi austriac și austro-ungar, doar maghiarii, secuii și sașii beneficiind de toate privilegiile și drepturile ce decurgeau din prezența în instituțiile centrale și locale ale statului. Biserica a oferit românilor din Transilvania nu numai un cadru propice pentru conservarea identității etnice dar și pentru educația civică, democratică, pentru manifestarea unor comportamente care cu greu și-ar fi putut găsi un spațiu mai adecvat de exprimare. Biserica Ortodoxă, mai ales după 1868, când a fost adoptat Statutul Organic elaborat de Sfântul Andrei Șaguna, episcop și mitropolit al românilor din Transilvania, i-a adus pe români pe terenul vieţii publice, implicându-i în viaţa comunităţii locale, care, ea însăşi, a ieşit din situaţia de marginalizare a istoriei, în care fusese împinsă de secole. Alegerea periodică a sinoadelor parohiale locale, dar și a celor episcopale sau mitropolitane a implicat exercitarea dreptului de vot de către zeci de mii şi sute de mii de români care nu participau în mod curent la alegerile politice pentru consiliile comitatelor și parlament datorită votului censitar. Pentru aceştia, exerciţiul democratic reprezentat de alegerea unor organe de conducere la nivelul parohiei dar şi la nivel de protopopiat și episcopie a constituit o experienţă valoroasă şi care a pregătit şi validat maturitatea politică a naţiunii române din Transilvania în toamna anului 1918, când au fost alese în mod democratic consiliile naţionale comitatense şi locale, precum şi cei 1228 de delegaţi care la Alba Iulia la 1 decembrie au votat în unanimitate unirea Transilvaniei cu România. Pentru românii din Moldova și Țara Românească, Biserica Ortodoxă a jucat un rol considerabil în dezvoltarea lor, începând cu primele tipărituri care au difuzat și impus ulterior limba română literară, continuând cu crearea primelor școli etc. Prin urmare, demolând BOR demolăm și trecutul (chiar dacă el nu a fost în totalitate imaculat) și în consecință și identitatea noastră națională. Poate că asta se dorește și mulți dintre contemporani sunt manipulați în acest sens, atacând nemeritat instituția care s-a confundat secole la rând cu neamul nostru.

Ioan Bolovan

,,Biserica în vremuri de restricții“

Prin aceste cuvinte și gânduri (din spatele cuvintelor) nu fac decât o pledoarie pentru respectarea tuturor regulilor izolării, atât timp cât va fi necesar, pe de o parte, dar și de sporire a încrederii românilor în revenirea graduală la viața obișnuită, pe de altă parte. Sunt conștient că, pe fondul secularizării de astăzi, remarcile mele nu vor suna bine în urechile unora, dar îmi asum, ca și altădată, riscul.

Auzim mereu, în ultima vreme, despre o posibilă relaxare a măsurilor drastice de izolare, deopotrivă în Europa și în România. Știrea este și bună și rea, în același timp. Este bună, pentru că ne dă speranța reîntoarcerii treptate la normal, deși acest „normal” – arată tot mai multe voci autorizate – nu va mai fi niciodată cum a fost. Este rea, pentru că posibilitatea de reaprindere a virusului, dacă nu suntem precauți, rămâne foarte mare. Iar noi, românii, popor latin cu antecedente istorice atestate, nu suntem nici foarte ordonați, nici disciplinați, nici dornici de supunere față de măsurile luate de autorități. Pe de altă parte, autoritățile nu au întotdeauna capacitatea de a ne explica lucrurile așa cum ne-ar plăcea multora dintre noi. În noianul de zvonuri care circulă pe mijloacele acestea rapide de difuzare în masă este greu de ales grâul de neghină. De exemplu, se vorbește de perspectiva redeschiderii parcurilor, a hotelurilor, a grădinițelor, școlilor și universităților, a sezonului la mare și la munte, de accesul lărgit în magazine alimentare, de îmbrăcăminte și încălțăminte, de menaj și grădinărit, în muzee, de reluarea zborurilor externe și interne etc. Se vorbește mult și de restaurante, baruri, cluburi. Ceea ce este foarte bine, pentru că retrăim senzația vieții care va pulsa din nou. Sigur că ne-ar conveni acum – după ce am experimentat singurătatea, cu relele și cu bunele sale – să nu mai avem aglomerații masive și blocaje în trafic, să nu mai poluăm atmosfera și mediul, să nu mai tăiem pădurile în chip necugetat, să nu mai prețuim lucrurile minore etc. Firește, suntem asigurați că revenirea spre normalitate se va face gradual și numai cu respectarea unor reguli stricte, ceea ce este de înțeles, de așteptat și de acceptat.

Dar nu am auzit mai nimic despre biserici și cimitire. Veți zice că nu asta are prioritate acum, că bisericile – fiind locuri de adunare a oamenilor – nu au cum să fie deschise și că cimitirele nu au de ce să primească oameni vii, ele fiind necropole, adică „orașe ale morților”. Așa este, numai că în aceste rânduri ale mele nu este vorba nici de adunări bisericești (de slujbe publice) și nici de ceremonii în cimitire. Românii nu merg la biserică numai pentru slujbele din duminici și sărbători, nu merg numai să se spovedească și să se cuminece, nu merg neapărat să sărute icoanele și nici ca să stea unii lipiți de alții. Foarte mulți români merg la biserică peste săptămână, preț de câteva minute, ca să se roage în liniște și chiar în singurătate, să fie doar cu Domnul și cu sfinții, să se despartă un pic de zgomotul străzii, de rele, de amenințări și de ispite. La noi, credința nu este ca la alte neamuri. În multe locuri din Europa, mai ales în Occident și mai ales în țările nordice, bisericile – cu excepția monumentelor istorice vizitate de turiști – sunt, în afara scurtelor servicii divine, închise. Oamenii de-acolo nu au aproape nimic în comun cu formele tradiționale de manifestare a credinței creștine, mai ales după ce s-a raționalizat totul prin Reforma protestantă și prin nașterea cultelor neoprotestante și după ce Biserica Catolică a trecut, după Conciliul Vatican II, la variate aggiornamenti („aduceri la zi”, modernizări). Dincolo de aceasta, însă, bisericile se identifică cu lumea și cu problemele sale. O mărturie sunt și donațiile Bisericii Catolice (cinci ventilatoare pulmonare) și Bisericii Ortodoxe Române (12 milioane de lei, echivalentul a 3 milioane de dolari) pentru vindecarea bolnavilor noștri și prevenirea bolii.

Toate popoarele creștine au destui numitori comuni, dar românii au specificul lor. Ei se declară religioși și creștini (circa 99%), majoritatea ortodocși (86,45% conform datelor din 2011), chiar dacă nu sunt practicanți și nu respectă (în aceeași măsură în care declară) canoanele, posturile, sărbătorile etc. Unii români se duc la biserică doar de Crăciun și de Paști, alții se duc mai des. Dar mai sunt și alte chestiuni care-i individualizează pe români față de alții, chiar față de alți creștini. Să enumerăm câteva: românii care se cunună religios, care se închină în biserici și sărută icoane, care își botează copiii, care se mărturisesc (spovedesc), care aprind lumânări, care respectă cultul morților etc. sunt, totuși, mai mulți decât alții, decât membrii altor popoare. Românii își sfințesc casele, mașinile, alte bunuri și chiar animalele; țin mai multe sărbători de peste an decât alții; își urează de ziua numelui „La mulți ani!”, iar ziua aceasta celebrează câte un sfânt din calendarul creștin; își mai spun, când se întâlnesc și când se despart, „Doamne ajută!”, „Dă-ne, Doamne, bine!”; românii, când află de un deces, spun și scriu „Dumnezeu să-l/ s-o ierte!” etc. Se poate obiecta că nu este vorba aici despre chestiuni de fond (de dogmă), ci de formă (de rit, de cutumă), dar, dincolo de aceasta, ele jalonează viețile oamenilor.

Românii se îmbrățișează și se pupă des, dau mâna des, iar de sărbători, chiar dacă se plâng de lipsa banilor, dau tot ce au ca să iasă petrecerea bine. Și încă ceva: mulți români – după un obicei de când e lumea – își fac cruce când trec pe lângă biserică, înalță ochii și gândul către Domnul. Așa au învățat de la părinți și de la moși, ca „să fie primit”, ca să fie sufletul împăcat. Mulți români știu să asculte smeriți o priceasnă, să cânte mai multe colinde decât alții, să spună cu smerenie „Hristos a înviat!”, să facă „veșnica pomenire” a morților, să plângă, seara, la lumina candelei, după morții și viii lor, aflați departe, prea departe. Nu am văzut popoare occidentale să facă la fel. Evident, unii veți spune că asta este o probă de bigotism și de înapoiere, că românii sunt la fel de păcătoși sau chiar mai păcătoși ca alții. Se poate! Din perspectiva ateilor, agnosticilor, neomarxiștilor, anticlericalilor etc. așa este, dar altminteri este vorba despre un fapt adânc, care ține de spiritualitatea poporului nostru.

Credința românilor nu se chema mai demult, de către poporeni, religie sau confesiune, ci „lege” sau „legea românească”. „Lasă-l în legea lui” însemna, în Evul Mediu, „nu-l clinti din credința lui”. În centrul acestei „legi românești” era (ca întruchipare palpabilă a devoțiunii față de Dumnezeu) biserica sau lăcașul de cult. Biserica nu era numai locul simplu de închinăciune, ci era și locul de adăpost, de mărturisire și de iertare a păcatelor, de dialog cu Domnul și cu sfinții, prin mijlocirea preotului, numit popă sau părinte. Biserica era și locul de împăcare și de alinare în fața relelor lumii și, lucru esențial, de vindecare a rănilor și bolilor sufletești și trupești. Întotdeauna, în credința noastră, bolnavii au intrat în biserici cu nădejdea și chiar cu convingerea vindecării. Primirea împărtășaniei ori cuminecăturii, unde se afla trupul și sângele Domnului sacrificat și înviat pentru oameni, garanta (câtă vreme se făcea cu credință curată) protecția față de boală, vindecarea bolilor, alungarea amenințărilor cu molima. Oamenii se adăposteau în biserici și când veneau atacurile „păgânilor” și, de multe ori, erau cruțați. Credința aceasta puternică o aveau și sașii transilvăneni, care și-au făcut biserici solide de piatră, așa de mari încât să încapă în ele tot satul. Dar, firi practice, când au văzut că protecția nu este întotdeauna eficientă, sașii și-au înconjurat bisericile cu ziduri groase, pentru ca adăpostirea acolo să fie în totalitate salvatoare. Acestea sunt faimoasele biserici-cetate din sudul Transilvaniei, păstrate până astăzi.

Veți spune că acestea sunt chestiuni consumate, prea vechi și că nu mai ai relevanță azi. Nu mai au aceeași relevanță ca în trecut, dar ele sunt stratificate undeva în subconștientul nostru individual și chiar în conștiința colectivă. O dovadă este rolul pe care l-au jucat credința creștină și bisericile creștine în închisorile comuniste de la noi, unde deținuții sfidau ofensele și înjosirile și își păstrau încrederea prin slujbe, rugăciuni, pricesne, colinde, prin sărbători ținute în secret, prin mărturisiri ascunse în fața preoților (închiși și ei), prin iconițe și simboluri ținute la piept și în piept, prin semnul crucii făcut cu limba etc. Asemenea trăiri de fond și de formă a vieții creștine nu mai sunt demult în Occident. De aceea, în lumea situată acolo, mai ales în nord – o lume eficientă, confortabilă și prosperă material – bisericile sunt închise (nu le trece nimeni pragul, oricum), iar la noi nu. Închiderea bisericilor era echivalentă odinioară cu afurisenia (excomunicarea), adică oprirea creștinilor de la botezuri, cununii, înmormântări, slujbe curente, praznice etc. Opririle acestea temporare, care au fost la noi individuale și nu colective, erau acceptate cumva de cei vizați. Ceea ce era greu de acceptat era ruperea legăturii genuine și directe cu Dumnezeu, făcute prin biserică și slujitorii ei.

 Creștinii ortodocși au în suflete și durerea a nu fi putut merge în cimitire, în sâmbăta lui Lazăr. Această sâmbătă specială precedă Floriile și este ziua în care se pomenesc cei răposați nu oriunde, ci în cimitire.

Natural, orice român rațional a înțeles de ce s-au închis bisericile noastre acum și, în linii mari, a respectat această interdicție. Ea trebuie respectată și de-acum înainte, câtă vreme orice fel de adunare a mai multor oameni situați unul lângă altul este primejdioasă. Dar, în contextul în care se vor redeschide unele spații (din interior și din natură), bisericile și cimitirele nu ar trebui uitate de autorități. Ele nu creează premisele unor primejdii mai mari decât magazinele, mijloacele de transport în comun, hotelurile, parcurile sau terenurile de joacă pentru copii. Este vorba de redeschiderea acestor spații de cult nu pentru slujbe și comemorări publice, ci pentru perindări individuale, într-o primă etapă. Iar credincioșii din consiliile parohiale și, în cazul cimitirelor, salariații primăriilor ar putea asigura respectarea ordinii din interior și de la intrarea și ieșirea, în și din aceste locuri, cu respectarea strictă a distanțelor, a regulii de purtare a măștilor, mănușilor, fără apropieri nepermise de alți credincioși, de icoane, de preoți etc. Permisiunea de intrare – pe fondul regulilor în vigoare – în biserici și cimitire ar fi și un factor de alinare sufletească, de speranță și încredere.

 Reintrarea românilor în biserici ar spori și eficiența luptei contra acestei teribile molime, care ne-a schimbat traiul, care a luat viața unora dintre semenii noștri și care – cu tot spiritul ei malefic – ne-a învățat să fim mai buni. Un om mulțumit sufletește și împăcat cu Dumnezeu este mai puternic în fața primejdiei îmbolnăvirii, a amenințării bolii. El poate învinge mai ușor teama de boală și chiar boala. Orice individ fortificat sufletește întărește și forța fizică și morală a comunității.

În Duminica Tomii a anului 2020

Ioan-Aurel Pop

http://www.ziardecluj.ro/ioan-aurel-pop-presedintele-academiei-romane-despre-incheierea-starii-de-urgenta-nu-am-auzit-mai-nimic-despre-biserici-si-cimitire, accesat în 27. 04. 2020.

Sfântul nostru: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe

Pentru noi cei ce locuim în această parte a Banatului, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este cel de-al doilea ocrotitor după Sf. Ierarh Iosif de la Partoș. În fapt o carte care a aparținut Sf. Iosif a fost adăpostită ani la rândul în Mănăstirea ,,Sf. Gheorghe” din Sângeorge, una din cele mai vechi mănăstiri ale Banatului. Tot aici se află spre cinstire și părticele din moaștele Sf. Gheorghe care este ocrotitorul lăcașului monahal. Sub patronajul acestui sfânt a apărut satul Sângeorge.

Numele satului, Sângeorge se înscrie în toponimicele des întâlnite în Transilvania și Banat și anume acela de a boteza satele (și alte locuri) cu nume de sfinți[1].

Există o ipoteză de lucru a originii satului Sângeorge care la prima generație de locuitori au fost lucrătorii Mănăstirii Sf. Gheorghe din imediata apropiere. Această presupunere este întărită de un istoric bisericesc care afirmă fără tăgadă acest lucru. Satul a aparținut Mănăstirii și doar în lipsa actelor doveditoare a trecut în propietatea administrației financiare a statului: ,,Cum Mănăstirea Sf. Gheorghe și-a pierdut în războiul austro-turc, început în anul 1716 documentele doveditoare asupra pământului, a avut de înfruntat mari greutăți în apărarea posesiunilor sale uzurpate de sătenii din Ciacova și Berecuța care au ocupat tot pământul lăsând mănăstirii doar pădurea. Aceste neînțelegeri cu locuitorii satelor amintite, au fost facilitate, în cea mai mare măsură, de faptul că erariul încă în anul 1722 a luat de la mănăstiri 1174 jugăre și 800 de stânjeni cu satul Sângeorge, care, de atunci s-a numit Sângeorge Cameral, fără să se acorde mănăstirii nicio compensație”[2].

            Sf. Mare Mucenic Gheorghe este și ocrotitorul comunei Birda și a satelor aparținătoare. Pe stema administrativă a așezării este reprezentat Sf. Gheorghe ecvestru învingând balaurul. Iată trei motive de cinstire a Sfântului Mare Mucenic de către locuitorii comunei și cei ai satelor.

            Marele Mucenic Gheorghe a trăit în vremea împăratului roman Dioclețian (284-305). El a fost ,,fiu de părinți creștini vestiți, din tinerețe învățând buna credință”[3]. Din Viețile Sfinților aflăm de faptul că și tatăl Sf. Gheorghe s-a sfârșit mucenicește, iar mama sa s-a mutat în Palestina unde a avut ,,averi și moșteniri”. Sf. Gheorghe a intrat de tânăr în armată unde datorită calităților sale a devenit o căpetenie a unei cete (unele versiuni hagiografice menționează faptul că la 30 de ani a devenit general).

       Tot Viața Sfântului menționează faptul că a fost chiar în corpul de armată care îl păzea pe împăratul Dioclețian. Și între cei doi s-a iscat un conflict în momentul când împăratul a pornit o persecuție împotriva creștinilor.

            Sf. Mare Mucenic Gheorghe a sărit în apărarea creștinilor și a reușit să o convertească la Noua Religie chiar pe împărăteasa Alexandra. Împăratul a poruncit supunerea la chinuri a Sf. Gheorghe. ,,Atunci Diocleţian a poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau aşternute scânduri, pline de fiare ascuţite şi înfipte în ele, asemenea unor săbii, ţepuşe şi cuţite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strâmbe, după asemănarea undiţelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic şi, întorcând roata, să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuţite, ce erau înfipte în acele scânduri sub roată. Aşa, fiind sfântul muncit şi în bucăţi tăiat şi ca o trestie sfărâmându-se, răbda cu vitejie; şi mai întâi în munca aceea, cu mare glas se ruga lui Dumnezeu, nescoţând niciun suspin; ci ca unul ce doarme şi nu simte, astfel răbda. Iar împăratului, părându-i-se că mucenicul este mort, bucurându-se a lăudat pe zeii săi şi a strigat, zicând: "Unde este Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de nişte munci ca acestea?" Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el s-a dus la capiştea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut tunet înfricoşat şi mulţi au auzit un glas de sus, zicînd: «Nu te teme, Gheorghe, căci sunt cu tine!». Apoi după puţin s-a făcut o strălucire mare şi neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tânăr preafrumos, stând lângă roată ca purtător de lumină, strălucind cu faţa şi, punând mâna pe mucenic, i-a zis: «Bucură-te!». Şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată şi de mucenic cât timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut, mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu şi tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi chemând pe Domnul. Ostaşii, văzînd aceasta, au fost cuprinşi de spaimă mare şi nedumerire şi, alergînd, au spus împăratului, care era încă în capişte la săvârşirea necuratei jertfe idoleşti, urmând după ostaşi şi Sfîntul Gheorghe, care a stat înaintea împăratului în capişte. Văzându-l împăratul, întâi n-a crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutând cu dinadinsul către mucenic, au cunoscut că este chiar Gheorghe, şi încă şi mucenicul singur a strigat cu mare glas: «Eu sunt Gheorghe». Şi toţi s-au spăimântat şi, nepricepând, au tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbaţi care erau acolo, cinstiţi cu dregătoria curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în credinţa creştină, văzând acea minune străină, s-au întărit desăvârşit în credinţa lui Hristos şi au strigat, zicînd: «Unul este Dumnezeu mare şi adevărat! Dumnezeul creştinilor». Şi îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă şi fără de nicio cercetare să-i scoată afară din cetate şi să fie tăiaţi cu sabia. Şi mulţi au crezut atunci în Hristos, dar îşi tăinuiau credinţa, neîndrăznind să o mărturisească de frică[4].

            Din Viața sa aflăm că împăratul l-a supus la fel de fel de chinuri pe lângă cele arătate mai sus, a fost aruncat în temniță, adăpat cu otravă, a suferit bătăi și legături și în final i s-a tăiat capul pentru credința sa.

În calendarul popular românesc Sângeorzul are o însemnatate deosebită. El împarte anul pastoral în două anotimpuri simetrice: vara – între Sângeorz și Sâmedru, și iarna – între Sâmedru și Sângeorz. El poartă la brâu cheile anului cu care Sângeorz închide iarna și deschide vara la 23 aprilie[5].

---

[1] Iorgu Iordan, Toponimia românească, Editura Academiei Române, București, 1963, p. 243.

[2] Vasa Lupulovici, Mănăstirile sârbești din Banat (1865-1918), Ed. Mirton, Timișoara, 2007.

[3] Viețile Sfinților, vol. VIII, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, p. 153.

[4] Viețile Sfinților, p. 155.

[5] Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2017, p. 144.

Sf. Ierarh Teotim al Tomisului

Înainte de Sfintele Paști la Denia Prohodului Domnului ne-am adus aminte de învățătura dogmatică: ,,Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru, Unul din Treime, s-a răstignit pentru a noastră mântuire” formulată de călugării sciți și care stă la baza antifonului al II-lea de la Sfânta Liturghie.

Astăzi, în cea de-a doua zi de Praznic, 20 aprilie se face pomenirea lui Sf. Teotim Scitul, care conducea Biserica din Tomis şi restul Scythiei, bărbat cultivat în filocalie, pe care barbarii huni, care locuiau lângă Dunăre, copleşindu-l cu laude şi admiraţie pentru virtutea lui, îl numeau Dumnezeul romanilor[1]. Probabil el este personajul care cere Sfântului Ioan Gură de Aur misionari pentru încreştinarea sciţilor nomazi de la Istru, prin care trebuie să-i înţelegem pe huni pe care îi învaţă Psaltirea, iar frigurile Scythiei se încălzesc la căldura credinţei[2]. Această colaborare se temeluieşte pe o prietenie sinceră între cei doi episcopi, astfel în 403, la Sinodul de la Stejar, l-a apărat pe Sfântul Ioan Hrisostom împotriva acuzaţiilor de erezie.

---

[1] Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani și români Editura Trinitas a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, p. 50.

[2] Mircea Păcurariu, op. cit., p. 51.

Bucuria mărturisirii

Iubiți credincioși și credincioase,

Hristos a înviat!

Am fost împreună cu Mântuitorul în acest Post al Paștilor când din pricina situației medicale ne-am rugat lui Dumnezeu la casele noastre. Însă în liniștea rugăciunilor publice din Sfânta noastră biserică am avut poate mai abitir ca niciodată un cor frumos al păsărilor, a colțului ierbii și al florilor care au fost alături de suferințele Crucii din Săptămâna Mare și totodată primul martor al Învierii.

 Rugăciunea este pentru noi creștinii convorbirea cu Dumnezeu. Așa că în Sfintele Liturghii, în Denii, în celelalte laude oficiate am întărit sentimentul unității parohiale prin pomenirea tuturor credincioșilor vii și adormiți. Ba mai mult, antimisul a primit pe toți cei care au dorit să fie de față la venirea în trup și îndumnezeirea omului realizată de Hristos Domnul. De aceea credem că rugăciunea nu e o teleconferință spațială, ci o întâlnire în Dumnezeu[1].

Trăim vremuri deosebite în care vedem din media de lupta inegală a personalului medical împotriva bolii și a morții. De multe ori afirmăm că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, adică din veșnicia, atotputernicia și bunătatea lui Dumnezeu. Și atunci când și unde a apărut neputința, suferința și moartea?

Toată boala și moartea afirmă Sfinții Părinți nu își au obârșia în Dumnezeu, ele nu sunt lucrarea mâinilor lui Dumnezeu ne spune Sf. Vasile cel Mare, durerea, pătimirea, stricăciunea și moartea nu vin de la Dumnezeu ne învață Sf. Maxim Mărturisitorul.

Teologii afirmă că boala și moartea sunt urmarea păcatului. Neascultarea față de Dumnezeu care a culminat cu autonomia creaturii față de Creator l-a condiționat temporal pe om care de acum s-a supus în fața bolii și morții. Însă consecințele sunt mult mai grave. Boala care l-a afectat pe om a atins Cosmosul întreg. Omul explică Sf. Maxim, primind, prin harul lui Dumnezeu Care l-a creat, autoritatea de a dispune ca stăpân de lumea întreagă, folosind rău această stăpânire […], și-a întors lucrarea împotriva naturii și a introdus în ea, ca și în întregul cosmos, alterarea actuală[2].

Semn distinctiv al morții sunt îmbrăcarea protopărinților Adam și Eva în hainele de piele, adică piei moarte care nu erau necesare omului la facerea lui. Sf. Grigorie de Nyssa ilustrează ce a luat omul de la animal: împreunarea sexuală, concepția, nașterea, întinăciunea, alăptarea la sân, hrana, scurgea seminței, creșterea de la mic la desăvârșit, floarea vârstei, bătrânețea, boala, moartea, adică ceea ce astăzi numim biologic[3].

Cinstiți credincioși și credincioase,

Sărbătorim Paștile ca moment desăvârșit în care Fiul lui Dumnezeu a biruit suferința și moartea ca Fiu al Omului. Sfânta Evanghelie de la Ioan din Duminica Paștilor ne încredințează de faptul că toate au fost aduse la existență prin Cuvântul cel veșnic al lui Dumnezeu: ,,La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; și fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor” (1, 1-4).

Vindecarea vine din partea Fiului lui Dumnezeu. Neascultarea lui Adam este preschimbată de noul Adam în ascultare. Căderea protopărinților este refăcută prin Mântuitorul care a realizat pe Crucea Golgotei, mântuirea obiectivă a întregului neam omenesc: ,,Așadar, precum prin greșala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, așa și prin îndreptarea adusă de Unul a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață. Căci precum prin neascultarea unui om s-au făcut păcătoși cei mulți, tot așa prin ascultarea Unuia se vor face drepți cei mulți” (Rom. 5, 18-19).

Restaurarea chipului omului celui primordial până la asemănare cu Dumnezeu este realizată de ,,trupul lui Hristos” al cărui cap este Biserica prin harul Sfântului Duh care este împărtășit prin Sfintele Taine. Astfel, că așa cum odinioară Dumnezeu a creat lumea prin Fiul în Duhul Sfânt, tot astfel Sfânta Treime este cea care reface chipul plin de har și de slavă de dinainte de păcatul strămoșesc.

Dincolo de a fi o clădire, un spațiu, Biserica este potrivit Sfântului Maxim Mărturisitorul, tip și simbol al Cosmosului. În Biserică, omul este transfigurat și hristic întreg omul, în toate dimensiunile lui, cu toate simțurile și funcțiile psihosomatice unite cu Hristos printr-o unire profundă[4].

Sfânta Liturghie, Sfintele Taine, laudele, ierurgiile, celelalte rugăciuni ocazionale sunt atâtea trepte în însușirea mântuirii obiective de fiecare persoană în parte. Harul dumnezeiesc este împărtășit prin Tainele Bisericii, credința și faptele bune reprezintă efortul personal al fiecărui credincios.

Textele rugăciunilor comune ne arată cum prin slujirea lui Hristos dobândim mântuirea. La Denia de Duminică seară în cadrul Canonului avem următoarea cântare care ne arată deslușit cum Hristos luând trupul oamenilor a dat acestuia posibilitatea de a fi părtaș Împărăției lui Dumnezeu: ,,Mărire Ție, Dumnezeul nostru, mărire Ție! Însumi am venit să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, cu al cărui chip m-am îmbrăcat de bunăvoie Eu, Ziditorul, bogat fiind cu dumnezeirea, și să-Mi pun sufletul Meu răscumpărare pentru dânsul, Cel ce sunt nepătimitor cu dumnezeirea”[5].

Biserica oferă prin prezența harului și vindecarea de boli și izbăvirea de moarte. Doar aici omul se renaște prin Botez, primește prin Mirungere, darurile Sfântului Duh, iar prin Euharistie însuși Trupul și Sângele Domnului. Rugăciunea eclezială, comunitară desăvârșește rugăciunea personală de la casele noastre. Numai în Biserică găsim căile duhovnicești de vindecare: rugăciunea euharistică, ungerea cu untdelemn sfințit, agheasma, Crucea, exorcismul și medicina biblică.

Dreptmăritori creștini și creștine,

Am avut în izolarea socială impusă ca remediu de dispariție a temutului virus Covid 19 pe parcursul câtorva săptămâni și timpul de a reflecta la distrugerea în fiecare zi a Pământului agresat de poluarea apei, solului și atmosferei, creșterea procentului de radioactivitate, înmulțirea zgomotelor. Dezvoltarea ,,civilizației” umane a dus la dispariția unor plante și animale, toate acestea cu rezultate negative pentru om, locuitor al acestui spațiu.

Lăcomia acumulării de capital a dus la un asalt împotriva mediului, uitând că pământul este locul în care supraviețuim cum s-a exprimat în teolog grec din prima jumătate a veacului trecut.

Lipsa precipitaților, tăierea pădurilor, inundațiile, tornadele, furtunile de nisip sunt urmările agresiunii împotriva Pământului.

Biserica are în cărțile ei de ritual rugăciuni pentru diferite întâmplări din natură (furtună, ploi, secetă), pentru sfințirea fântînii, a casei etc., rugăciuni în care credinciosul dialoghează nu numai cu Dumnezeu, obiectul invocării sale, ci și cu natura pe care vrea s-o înduplece să-i fie binevoitoare. O solicită să-l ajute, nu se ridică împotriva ei și n-o amenință cu distrugerea[6].

Cel puțin un lucru cred că putem învăța din izolarea socială și anume importanța oamenilor în societate, fiecare la locul și rostul său. Teologia ortodoxă vorbește de Taina fratelui, de ajutorarea acestuia după modelul Bisericii Primare[7]. 

Să încercăm și noi ca fiecare după puterea noastră să cinstim așa cum se cuvine Praznicul Paștilor, sărbătoarea biruinței vieții asupra morții și a virtuții împotriva păcatului!

Un gând de mulțumire adresez voluntarilor care au făcut posibilă părtășia de Praznic tuturor credincincioșilor din parohie și filie!

---

[1] Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției. O însoțire liturgică pentru preoți și mireni, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2007, p. 133.

[2] Jean Claude Larchet, Teologia bolii, trad. Vasile Mihoc, Editura ,,Oastea Domnului”, Sibiu, 2005, p. 33.

[3] Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit. Perspective pentru o antropologie ortodoxă, trad. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 88.

[4] Panayotis Nellas, op. cit., p. 152.

[5] Tipic bisericesc întocmit de pr. lect. Vasile Itineanțu, Editura Arhiepiscopiei Timișoarei, Timișoara, 2003, p. 266.

[6] Nicolae Corneanu, Quo Vadis? Studii, note, comentarii teologice, Editura Mitropoliei Banatului, Timișoara, 1990, p. 190.

[7] Oliver Clément, Întrebări asupra omului, traducere de Iosif Pop și Ciprian Șpan, Editura Episcopiei Ortodoxe Române Alba Iuliei, Alba Iulia, 1997, p. 127.

Sfântul Mucenic Sava de la Buzău

Un rol important în răspândirea creştinismului la nordul Dunării, în sud-estul Munteniei şi sudul Moldovei l-a avut Constantin cel Mare, care încheie în anul 332 o pace cu goţii. Socrate consemnează: ,,în acel timp barbarii sarmaţi şi goţi au năvălit în teritoriul roman, dar grija împăratului pentru biserici n-a încetat”[1]. De aici deducem existenţa unei Biserici în Dacia, organizată, care în secolul al IV-lea a permis creştinarea în masă a populaţiei autohtone şi a unui număr mare de barbari, iar viaţa bisericească s-a dezvoltat în mod liber şi rapid. Constantiu al II-lea l-a exilat aici pe călugărul Audius din Mesopotamia, şi ucenicii săi care reprezentau o grupare mai mult schismatică decât eretică. Audius a fost renumit în epocă prin curăţia vieţii, prin rigorismul ascezei sale ca şi prin râvna şi credinţa în Dumnezeu[2]. În Dacia a rămas mai mulţi ani şi a convertit mai mulţi păgâni la creştinism, a înfiinţat mănăstiri în care se practica vieţuirea monahicească, fecioria şi asceza[3].

            La nordul Dunării, între anii 370 şi 372 are loc persecuţia lui Atanaric, în care au căzut primii martiri. Actul martiric al Sfântului Sava Gotul ne aduce informaţii despre o Biserică organizată şi independentă care se afla în comuniune dogmatico-canonică şi în relaţii de corespondenţă cu Biserica din Capadocia[4]. Din act aflăm naţionalitatea şi credinţa sfântului: ,,trăind în Gothia, în mijlocul unei seminţii îndărătnice şi perfide, acesta s-a arătat ca un luminător în lume, imitând pe sfinţi şi strălucind cu ei în faptele cele după Hristos […] căci el era drept în credinţă, cucernic, gata către toată ascultarea cea cu dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă; apărător al adevărului, în mod paşnic, făcând să tacă idolatrii dar nu cu mândrie, ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriţi; liniştit şi cumpănit la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun…”[5]. În mijlocul acestui popor, el cânta psalmi în biserica unde slujea preotul Sansala, primul sacerdot daco-roman cunoscut; s-a refugiat, în 372 într-o altă comunitate pentru a serba Paştile împreună cu preotul Guthicas, pe drum i s-a arătat un bărbat foarte mare şi luminos, care i-a poruncit să se întoarcă acasă. A treia zi de Paşti a fost prins împreună cu Sansala şi chinuiţi. Sfântul Sava a fost legat cu o grindă şi înecat în apele râului Museos (Buzău). Martiriul a avut loc la 1 aprilie 372 în timpul împăratului Valens (364-378), fiind în vârstă de 38 de ani. Moaştele sale au fost cerute de Sfântul Vasile cel Mare şi au fost trimise, alături de o scrisoare concepută în urma povestirii lui Sansala, probabil de Bretanion – episcopul Tomisului. Sinaxarul Bisericii constantinopolitane menţionează faptul că ar fi fost ars pe acoperişul unei case. Din cele relatate, vedem că în nordul Dunării nu avem de a face cu misionari, ci cu o biserică organizată: nu e vorba numai de existenţa unor misionari şi creştini sporadici, izolaţi, ci exista chiar o Biserică organizată la sate şi oraşe, cu episcopi, preoţi şi credincioşi[6].

---

[1] Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului la români, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1986, p. 206. (Se va prescurta în continuare Pagini din istoria veche a creştinismului…).

[2] Ioan Rămureanu, Mişcarea audienilor în Dacia Pontică şi nord dunăreană (secolele IV-V), în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1978, nr. 9-10, p. 1054.

[3] Ioan Rămureanu, op. cit., p. 1063.

[4] Epifanie Norocel, Pagini din istoria veche a creştinismului…, p. 208.

[5] Ştefan C. Alexe, 1600 de ani de la moartea Sfântului Sava Gotul, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1972, nr,. 5-6, p. 557.

[6] Actele martirice, studiu introductiv, traducere şi note de I. Rămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 307; 312.

Bucuria așteptării

Iubiți credincioși și credincioase,

Cu bucurie sărbătorim Intrarea Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim. Evenimentul acesta a fost profețit de proorocul Zaharia care ne spune: ,,Bucură-te foarte, fiica Sionului, veselește-te, fiica Ierusalimului: iată Regele tău vine la tine, drept și mântuitor, smerit și călare pe asin, pe mânzul asinei” (9, 9). Scopul venirii în Iersusalim a Mântuitorul Iisus Hristos este acela de a aduce lumina (Isaia 60, 1) dar și pacea și o nouă Împărăție care se va întinde ,,de la o mare până la cealaltă mare și de la Eufrat până la marginile pământului” (Zaharia 9, 10).

Praznicul de astăzi îl continuă pe cel al Bunei Vestiri prin care s-au împlinit promisiunile proorociilor mesianice începute chiar după căderea în păcat a protopărinților neamului omenesc, Adam și Eva (Fac. 3, 15).

Această Intrare a Domnului relatată de Sfântul Evanghelist Ioan 12, 1-18 trebuie înțeleasă ca o Intrare a Domnului în fiecare cetate înțelegând aceasta fiecare așezare, casă ori suflet creștin. Afirmația aceasta se bazează pe scrierea unui specialist al tainelor Sfintei Scripturi care ne mărturisește că însuși cuvântul Ierusalim, lipsește din textul ebraic, iar Cetatea sfântă este îndrumată a îmbrăca haină de sărbătoare, căci s-au sfârșit umilințele din trecut (Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2004, p. 89).

Așadar, cetatea noastră curățată prin post înfrumusețată de credință și fapte bune își primește astăzi pe Mântuitorul ei.

Cinstiți credincioși și credincioase,

Evanghelistul Ioan arată bucuria oamenilor care l-au întâmpinat pe Mântuitorul Iisus Hristos într-o procesiune măreață. În cale I-au așezat crenguțe înverzite și haine (Matei 21, 8). Cu ramuri în mâini I-au strigat: ,,Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13). Cuvântul ,,Osana” a fost luat din Psalmul 117, vs. 25-26 care se traduce prin ,,Mântuiește!”. O invitație făcută de om, Fiului lui Dumnezeu de a-l izbăvi din robia întunericului și a morții.

Salcia e socotit a fi un arbore binecuvântat, După o legendă, când Maica Domnului, în drumul spre Golgota, năzuia plină de durere să ajungă cât mai degrabă la Fiul Său, la o cotitură numai ce i se așterne în cale un pârâu. La rugămințile Sfintei Maici, salcia de la marginea pârâului, și-a plecat vârful și ramurile, făcând punte peste pârâu; Maica Domnului a binecuvântat-o, zicând ,,binecuvântată să fii în ziua de Florii, ținută în mână de copii”. Salcia simbolizează Evanghelia, căci precum aceea rămâne vie și după ce i se taie toate ramurile, astfel și Evanghelia poate fi împărțită la toate popoarele și totuși rămâne aceeași, întreagă, vie și făcătoare de viață (Victor Aga, Simbolica biblică și creștină. Dicționar enciclopedic, Editura Învierea, Timișoara, 2005, p. 326).

Să ne bucurăm că Mântuitorul Iisus Hristos vine la noi în chip de rob: ,,S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor” (Fil. 2, 7) pentru a ne face părtași de bucuria comuniunii cu Dumnezeu și sfinții Lui.

Cu acest prilej dorim tutoror credincioșilor din parohie și filie care își sărbătoresc ziua de onomastică LA MULȚI ANI!