Pentru noi cei ce locuim în
această parte a Banatului, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este cel de-al doilea
ocrotitor după Sf. Ierarh Iosif de la Partoș. În fapt o carte care a aparținut
Sf. Iosif a fost adăpostită ani la rândul în Mănăstirea ,,Sf. Gheorghe” din
Sângeorge, una din cele mai vechi mănăstiri ale Banatului. Tot aici se află
spre cinstire și părticele din moaștele Sf. Gheorghe care este ocrotitorul
lăcașului monahal. Sub patronajul acestui sfânt a apărut satul Sângeorge.
Numele satului, Sângeorge se
înscrie în toponimicele des întâlnite în Transilvania și Banat și anume acela
de a boteza satele (și alte locuri) cu nume de sfinți[1].
Există o ipoteză de lucru a
originii satului Sângeorge care la prima generație de locuitori au fost
lucrătorii Mănăstirii Sf. Gheorghe din imediata apropiere. Această presupunere
este întărită de un istoric bisericesc care afirmă fără tăgadă acest lucru.
Satul a aparținut Mănăstirii și doar în lipsa actelor doveditoare a trecut în
propietatea administrației financiare a statului: ,,Cum Mănăstirea Sf. Gheorghe
și-a pierdut în războiul austro-turc, început în anul 1716 documentele
doveditoare asupra pământului, a avut de înfruntat mari greutăți în apărarea
posesiunilor sale uzurpate de sătenii din Ciacova și Berecuța care au ocupat
tot pământul lăsând mănăstirii doar pădurea. Aceste neînțelegeri cu locuitorii
satelor amintite, au fost facilitate, în cea mai mare măsură, de faptul că
erariul încă în anul 1722 a luat de la mănăstiri 1174 jugăre și 800 de stânjeni
cu satul Sângeorge, care, de atunci s-a numit Sângeorge Cameral, fără să se
acorde mănăstirii nicio compensație”[2].
Sf.
Mare Mucenic Gheorghe este și ocrotitorul comunei Birda și a satelor
aparținătoare. Pe stema administrativă a așezării este reprezentat Sf. Gheorghe
ecvestru învingând balaurul. Iată trei motive de cinstire a Sfântului Mare
Mucenic de către locuitorii comunei și cei ai satelor.
Marele Mucenic Gheorghe a trăit în vremea împăratului roman Dioclețian (284-305).
El a fost ,,fiu de părinți creștini vestiți, din tinerețe învățând buna
credință”[3].
Din Viețile Sfinților aflăm de faptul
că și tatăl Sf. Gheorghe s-a sfârșit mucenicește, iar mama sa s-a mutat în
Palestina unde a avut ,,averi și moșteniri”. Sf. Gheorghe a intrat de tânăr în
armată unde datorită calităților sale a devenit o căpetenie a unei cete (unele
versiuni hagiografice menționează faptul că la 30 de ani a devenit general).
Tot
Viața Sfântului menționează faptul că a fost chiar în corpul de armată care îl
păzea pe împăratul Dioclețian. Și între cei doi s-a iscat un conflict în
momentul când împăratul a pornit o persecuție împotriva creștinilor.
Sf.
Mare Mucenic Gheorghe a sărit în apărarea creștinilor și a reușit să o
convertească la Noua Religie chiar pe împărăteasa Alexandra. Împăratul a
poruncit supunerea la chinuri a Sf. Gheorghe. ,,Atunci Diocleţian a
poruncit să aducă o roată mare de muncire, sub care erau aşternute scânduri,
pline de fiare ascuţite şi înfipte în ele, asemenea unor săbii, ţepuşe şi
cuţite; iar acele fiare erau unele drepte, iar altele strâmbe, după asemănarea
undiţelor. Pe acea roată a poruncit să lege pe mucenic şi, întorcând roata,
să-i taie tot trupul cu acele fiare ascuţite, ce erau înfipte în acele scânduri
sub roată. Aşa, fiind sfântul muncit şi în bucăţi tăiat şi ca o trestie
sfărâmându-se, răbda cu vitejie; şi mai întâi în munca aceea, cu mare glas se
ruga lui Dumnezeu, nescoţând niciun suspin; ci ca unul ce doarme şi nu simte,
astfel răbda. Iar împăratului, părându-i-se că mucenicul este mort,
bucurându-se a lăudat pe zeii săi şi a strigat, zicând: "Unde este
Dumnezeul tău, Gheorghe? Pentru ce nu te-a scăpat de nişte munci ca
acestea?" Deci, a poruncit să-l dezlege de la roată, ca pe un mort, iar el
s-a dus la capiştea lui Apolon. Apoi deodată s-a înnorat văzduhul, s-a făcut
tunet înfricoşat şi mulţi au auzit un glas de sus, zicînd: «Nu te teme,
Gheorghe, căci sunt cu tine!». Apoi după puţin s-a făcut o strălucire mare şi
neobişnuită şi s-a arătat îngerul în chip de tânăr preafrumos, stând lângă
roată ca purtător de lumină, strălucind cu faţa şi, punând mâna pe mucenic, i-a
zis: «Bucură-te!». Şi nimeni nu îndrăznea să se apropie de roată şi de mucenic
cât timp s-a văzut acolo cel ce se arătase. Iar după ce s-a făcut nevăzut,
mucenicul s-a pogorât singur de pe roată, dezlegat de îngerul lui Dumnezeu şi
tămăduit de răni; apoi stătea cu trupul sănătos, mulţumind lui Dumnezeu şi
chemând pe Domnul. Ostaşii, văzînd aceasta, au fost cuprinşi de spaimă mare şi
nedumerire şi, alergînd, au spus împăratului, care era încă în capişte la
săvârşirea necuratei jertfe idoleşti, urmând după ostaşi şi Sfîntul Gheorghe,
care a stat înaintea împăratului în capişte. Văzându-l împăratul, întâi n-a
crezut că este Gheorghe, ci i se părea că este altul care seamănă cu el. După
aceea cei ce stăteau aproape de împărat, căutând cu dinadinsul către mucenic,
au cunoscut că este chiar Gheorghe, şi încă şi mucenicul singur a strigat cu
mare glas: «Eu sunt Gheorghe». Şi toţi s-au spăimântat şi, nepricepând, au
tăcut multă vreme, iar doi dintre bărbaţi care erau acolo, cinstiţi cu
dregătoria curţii, Anatolie şi Protoleon, fiind mai înainte învăţaţi în
credinţa creştină, văzând acea minune străină, s-au întărit desăvârşit în
credinţa lui Hristos şi au strigat, zicînd: «Unul este Dumnezeu mare şi adevărat!
Dumnezeul creştinilor». Şi îndată împăratul a poruncit ca să-i prindă şi fără
de nicio cercetare să-i scoată afară din cetate şi să fie tăiaţi cu sabia. Şi
mulţi au crezut atunci în Hristos, dar îşi tăinuiau credinţa, neîndrăznind să o
mărturisească de frică[4].
Din Viața sa aflăm că împăratul l-a
supus la fel de fel de chinuri pe lângă cele arătate mai sus, a fost aruncat în
temniță, adăpat cu otravă, a suferit bătăi și legături și în final i s-a tăiat
capul pentru credința sa.
În calendarul popular
românesc Sângeorzul are o însemnatate deosebită. El împarte anul pastoral în
două anotimpuri simetrice: vara – între Sângeorz și Sâmedru, și iarna – între
Sâmedru și Sângeorz. El poartă la brâu cheile anului cu care Sângeorz închide
iarna și deschide vara la 23 aprilie[5].
[2] Vasa Lupulovici, Mănăstirile sârbești din Banat (1865-1918), Ed.
Mirton, Timișoara, 2007.
[5] Ion Ghinoiu, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Editura Univers
Enciclopedic Gold, București, 2017, p. 144.
