Un rol important în răspândirea creştinismului la
nordul Dunării, în sud-estul Munteniei şi sudul Moldovei l-a avut Constantin
cel Mare, care încheie în anul 332 o pace cu goţii. Socrate consemnează: ,,în
acel timp barbarii sarmaţi şi goţi au năvălit în teritoriul roman, dar grija
împăratului pentru biserici n-a încetat”[1].
De aici deducem existenţa unei Biserici în Dacia, organizată, care în secolul
al IV-lea a permis creştinarea în masă a populaţiei autohtone şi a unui număr
mare de barbari, iar viaţa bisericească s-a dezvoltat în mod liber şi rapid.
Constantiu al II-lea l-a exilat aici pe călugărul Audius din Mesopotamia, şi
ucenicii săi care reprezentau o grupare mai mult schismatică decât eretică.
Audius a fost renumit în epocă prin curăţia vieţii, prin rigorismul ascezei
sale ca şi prin râvna şi credinţa în Dumnezeu[2].
În Dacia a rămas mai mulţi ani şi a convertit mai mulţi păgâni la creştinism, a
înfiinţat mănăstiri în care se practica vieţuirea monahicească, fecioria şi asceza[3].
La nordul Dunării, între
anii 370 şi 372 are loc persecuţia lui Atanaric, în care au căzut primii
martiri. Actul martiric al Sfântului Sava Gotul ne aduce informaţii despre o
Biserică organizată şi independentă care se afla în comuniune dogmatico-canonică
şi în relaţii de corespondenţă cu Biserica din Capadocia[4].
Din act aflăm naţionalitatea şi credinţa sfântului: ,,trăind în Gothia, în
mijlocul unei seminţii îndărătnice şi perfide, acesta s-a arătat ca un
luminător în lume, imitând pe sfinţi şi strălucind cu ei în faptele cele după
Hristos […] căci el era drept în credinţă, cucernic, gata către toată
ascultarea cea cu dreptate; blând, neiscusit în cuvânt, nu însă în cunoştinţă;
apărător al adevărului, în mod paşnic, făcând să tacă idolatrii dar nu cu
mândrie, ci purtându-se după cum se cuvine celor smeriţi; liniştit şi cumpănit
la vorbă, foarte silitor spre orice lucru bun…”[5].
În mijlocul acestui popor, el cânta psalmi în biserica unde slujea preotul
Sansala, primul sacerdot daco-roman cunoscut; s-a refugiat, în 372 într-o altă
comunitate pentru a serba Paştile împreună cu preotul Guthicas, pe drum i s-a
arătat un bărbat foarte mare şi luminos, care i-a poruncit să se întoarcă
acasă. A treia zi de Paşti a fost prins împreună cu Sansala şi chinuiţi. Sfântul
Sava a fost legat cu o grindă şi înecat în apele râului Museos (Buzău).
Martiriul a avut loc la 1 aprilie 372 în timpul împăratului Valens (364-378),
fiind în vârstă de 38 de ani. Moaştele sale au fost cerute de Sfântul Vasile
cel Mare şi au fost trimise, alături de o scrisoare concepută în urma
povestirii lui Sansala, probabil de Bretanion – episcopul Tomisului. Sinaxarul
Bisericii constantinopolitane menţionează faptul că ar fi fost ars pe
acoperişul unei case. Din cele relatate, vedem că în nordul Dunării nu avem de
a face cu misionari, ci cu o biserică organizată: nu e vorba numai de existenţa
unor misionari şi creştini sporadici, izolaţi, ci exista chiar o Biserică
organizată la sate şi oraşe, cu episcopi, preoţi şi credincioşi[6].
[1] Epifanie Norocel, Pagini din istoria
veche a creştinismului la români, Editura Episcopiei Buzăului, Buzău, 1986,
p. 206. (Se va prescurta în continuare Pagini
din istoria veche a creştinismului…).
[2] Ioan Rămureanu, Mişcarea audienilor
în Dacia Pontică şi nord dunăreană (secolele IV-V), în rev. ,,Biserica
Ortodoxă Română”, 1978, nr. 9-10, p. 1054.
[5] Ştefan C. Alexe, 1600 de ani de la
moartea Sfântului Sava Gotul, în rev. ,,Biserica Ortodoxă Română”, 1972,
nr,. 5-6, p. 557.
[6] Actele martirice, studiu introductiv, traducere şi note de
I. Rămureanu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1997, p. 307; 312.
