Sărbătoarea Sfinților
Trei Ierarhi reprezintă un popas duhovnicesc special în timpul anului
bisericesc. Este ziua în care îi pomenim pe trei mari ierarhi ai Bisericii:
Sfântul Vasile cel Mare (329-379), arhiepiscopul Cezareii Capadociei, Sfântul
Grigorie de Nazianz (330-390) și Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407),
arhiepiscopii Constantinopolului și totodată ziua în care cinstim în mod
deosebit Ziua Educației Creștine în parohia Birda și filia Sângeorge.
În acord cu tematica Anului omagial
dedicat pastorației și îngrijirii bolnavilor ne vom referi la activitatea
Sfinților Trei Ierarhi, pionierii filantropiei și asistenței sociale în
Imperiul Bizantin. În demersul acesta ne vom sprijini pe o lucrare
cunoscută în teologia ortodoxă care aparține cunoscutului bizantinolog grec
Demetrios J. Constantelos (1927-2017), preot în Arhiepiscopia Ortodoxă Greacă
din America și profesor universitar la Universitatea Rutgers din New Jersey din
1965. Volumul, cu titlul Filantropia bizantină și asistența socială, a
fost tradus de dr. Florina Georgeta Mureșan și publicat la Editura Doxologia a
Mitropoliei Moldovei și Bucovinei de la Iași, în 2014 (407 p.).
Bizantinii au moștenit de la greci
grija față de cei bolnavi. Conceptul de filantropie este asociat cu cel de
iubire (agape) și implică un sentiment viu de bunăvoință față de orice
persoană, indiferent de identitatea sau comportarea acesteia[1]. La vechii greci,
filantropia însemna iubirea divinității față de om, iar Platon definește
conceptul cu iubirea divinității față de om, care oferea pacea și dreptatea și
îi elibera pe oameni de învrăjbire și războaie. În epoca homerică
(1175-750 î. Hr.) a civilizației grecești filantropia a însemnat ajutor
acordat cerșetorilor, săracilor și străinilor. Aceeași grijă a fost
acordată orfanilor cărora li s-a arătat dragoste și compasiune.
Lui Zeus i-au fost dați în grijă
săracii, iar principiul care orienta activitatea filantropică a fost acela că ,,omul
imită divinitatea când face fapte bune”[2]. Aspectul teoretic al
filantropiei a fost precizat de Sfântul Apostol Pavel, care, într-o
epistolă (Tit 3, 4) către ucenicul Tit afirmă că Întruparea lui Hristos a
reprezentat o manifestare a harului și a milei divine, o noțiune des
întâlnită în textele patristicii.
Învățătura care a conferit
filantropiei dimensiunea ei teocentrică este cuprinsă în cuvintele
Mântuitorului: ,,Căci Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să
slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Marcu 10, 45).
Astfel, filantropul, după modelul Mântuitorului devine un slujitor[3].
Bazele filantropiei sunt
teologice, și anume încercarea de a fi plăcut lui Dumnezeu și de a-L imita.
Sf. Grigorie de Nazianz îi îndemna astfel pe oameni: ,,Dovediți că
sunteți așa cum Dumnezeu este pentru cei nefericiți, imitându-I îndurarea. Nu
există nimic mai dumnezeiesc în om decât a face fapte bune”. Se considera că filantropia exprimă căința și
întoarcerea la Dumnezeu. Filantropia avea o bază morală și religioasă, Sf.
Vasile cel Mare era convins de acest lucru: ,,Dacă nu ai avut milă,
scria el, nu vei primi milă; dacă nu l-ai primit pe cel sărac în casa ta, nu ți
se va deschide Împărăția Cerurilor; dacă nu l-ai ospătat pe cel flămând, nu te vei bucura de viața
veșnică”[4].
Într-o predică despre milostenie, Sf.
Ioan Gură de Aur îndeamnă: ,,Vă implor fără încetare, mântuiți-vă sufletele
și răscumpărați-le pentru Judecata de Apoi, folosindu-vă averile...
eliberați-vă de povoara păcatelor cu ajutorul iubirii de oameni... fiți
milostivi ca să vi se arate arate și vouă milă... căci așa cum Sfântul Botez
îl spală pe om de păcatele sale, tot așa filantropia curăță sufletul omului
generos de păcatele sale”[5].
Biserica statornicise o tradiție în
privința operelor caritabile. Cel de-al 59-lea canon al colecției de
legi bisericești păstrată sub numele de Canoane Apostolice prevedea ca
atât episcopii, cât și preoții trebuie să practice filantropia. Ca
administrator al proprietăților și al banilor Bisericii, episcopul trebuia să
dea săracilor tot ceea ce era de prisos[6]. Cel de-al 17 canon al Sinodului de la Niceea (325) recomanda ca în
fiecare oraș al imperiului să fie construit un spital.
Liturghia era o
rugăciune și totodată un moment de educație religioasă. În Liturghia Sf. Vasile cel Mare și în cea a Sf. Ioan Gură de
Aur există rugăciuni cu caracter social, așa cum este Rugăciunea de după Epicleză: ,,Doamne, pomenește pe aceia care își aduc aminte de cei săraci.
Răsplătește-te lor cu bogatele și cereștile Tale daruri. Dăruiește-le lor cele
cerești în locul celor pământești, cele veșnice în locul celor vremelnice, cele
nestricăcioase în locul celor stricăcioase...Pe prunci îi crește, tinerețile le călăuzește, bătrâneților le întărește, pe cei slabi de suflet îi îmbărbătează, cu cei
ce călătoresc pe ape, pe uscat și prin aer împreună călătorește, văduvelor le ajută, pe orfani îi
apără, pe cei robiți îi izbăvește, pe bolnavi îi tămăduiește... Adu-ți aminte, Doamne, de cei ce sunt în
judecăți, în închisori, în prigoniri, în amară robie și în orice fel de necaz,
nevoie și strâmtorare”[7].
Fratele Sf. Vasile, Sf. Grigorie de Nyssa învață că filantropia este ,,însușirea caracteristică naturii divine”. Dincolo de ajutorul social, Sf. Grigorie,
cerșetorul și săracii sunt ,,frații întru Hristos” care trebuie priviți cu
dragoste și grijă frățească.
Cel dintâi care a organizat
sistematic filantropia a fost Sf. Vasile cel Mare. Ajuns episcop în 370 și-a așezat reședința
într-un complex social. Acesta includea un spital de boli infecțioase și o
instituție pentru cei nevoiași . Aceste așezăminte sunt cunoscute sub numele de
Vasiliada și erau situate la periferia orașului.
Inițiative filantropice au avut
și Sf. Ioan cel Milostiv al Alexandriei care a purtat de grijă celor 7.500 de săraci ai eparhiei sale, dar și patriarhul Tarasie al
Constantinopolului (784-806) care a ajutat pe bolnavii de lepră și pe cei cu dizabilități, i-a hrănit
pe cei flămânzi și a protejat orfanii și văduvele. În timpul iernii, patriarhul
a dat haine și pături celor nevoiași.
Mănăstirile ofereau adăpost,
hrană și îngrijire medicală. În
veacul al VI-lea, mănăstirea Sf. Ecaterina din Sinai oferea adăpost la 600 de
persoane pe zi. Mănăstirile dăruiau la marile praznice diferite produse
săracilor: vin, carne, miere, fasole etc.
Împăratul era un model
de filantropie, întemeietorul Imperiului Roman de Răsărit, Constantin cel Mare a distribuit
bisericilor fonduri care să fie destinate exclusiv acțiunilor filantropice
pentru ,,săraci, orfani și femei decăzute”. De asemenea el a înființat case
pentru cei sărmani și bătrâni, precum și alte instituții. Împărăteasa Flacilla (†386), soția lui Teodosie
cel Mare a manifestat compasiune față de leproși, iar împărăteasa Eudoxia
(401-460), soția împăratului Teodosie al II-lea a înființat mai multe spitale
și locuințe pentru străini. Pe lângă împărați au fost și binefăcători privați
între care a fost Sf. Anisia din Tesalonic.
Între instituțiile filantropice ale Bizanțului primele au fost spitalele. Alături de acestea au mai funcționat
leprozerii, maternități, dispensare oftalmologice și instituții de primire a
copiilor abandonați. Bizantinii și-au adus o contribuție deosebită în multe ramuri ale medicinei, ca: anatomia, antropologia, fiziologia, igieno-epidemiologia, farmacologia terapeutică, patologia,
parazitologia, neurologia-psihiatria,
otorinolaringologia, dermatologia, toxicologia, fizioterapia,
hidroterapia, stomatologia, dietetica și oftalmologia[8].
Au existat spitale în
Constantinopol, Tesalonic, Niceea, Castoria, Adrianopol, Efes, Theodosiopolis,
Corint, precum și în alte orașe de
provincie. Cel mai cunoscut spital era cel din Cezareea Capadociei, spitale construite pe lângă
biserici, așa cum a fost cel de pe lângă biserica Sf. Irina din Constantinopol.
Episcopul Bassianos al Efesului conducea un spital cu o capacitate de 70 de
persoane în reședința eparhială.
Împăratul Iustinian a mărit și înzestrat spitalul din Ierusalim, de la 100 la 200 de paturi și prevăzut cu un buget anual de 1.850 de
solidi. Același împărat a ridicat spitalul din Antiohia și
refăcut prin reamenajare și spitalul din Pythia din
Bitinia.
O descriere completă o
avem de la spitalul care a funcționat în Mănăstirea Pantocrator din
Constantinopol. Întemeiată în 1136 de împărații Ioan al II-lea Comnenul și
soția sa Irina, mănăstirea a avut un spital. Spitalul Pantocratorului avea cinci clinici principale.
Prima dintre ele includea zece paturi pentru bolnavii care necesitau intervenții chirurgicale. Cele opt paturi ale celei de-a doua clinici erau destinate pacienților cu probleme oftalmologice și intestinale. Cele doisprezece paturi din a treia clinică erau rezervate femeilor bolnave. Cele douăzeci de paturi din celelalte două clinici erau folosite în tratarea unor maladii
obișnuite. Spitalul a fost dotat cu șaizeci și unu
de paturi deservite de treizeci și cinci de medici. Tipicul mai
adăuga că în fiecare noapte cinci medici, patru bărbați și o femeie, trebuiau
să rămână în spital[9].
Un alt tip de instituții
sociale au fost azilurile pentru străini numite Xenon-uri. Astfel de așezăminte au fost amintite de Sf. Ioan Gură de Aur fiindcă a-ți arăta ospitalitatea față de
un străin, era ca și cum I-ai fi arătat-o lui Hristos.
Oameni ai Bisericii au ridicat astfel de
așezăminte: Sf. Sava la Ierusalim, egumenul Pavel al Mănăstirii Teoctist din
Ierusalim, preotul Isaac, ucenicul Sf. Antonie cel Mare a pus bazele unui xenon
în deșertul Nitriei. Tot în Egipt, la mănăstirea lui Isidor din Teba se găsește
un astfel de așezământ. Alte instituții pentru străini au funcționat pe lângă alte mănăstiri: Sf. Mihail, o altă mănăstire din zona Manganei
și alta în Bitinia, un alt xenodocheion a fost la Mănăstirea Gelsion din Asia
Mică. Ele au existat
și pe lângă biserici, cum e cazul celei din
Nitriei, cea de pe lângă Sf. Irina din Constantinopol.
Un loc deosebit îl are Xenon-ul lui Samson din Constantinopol. Descendent al lui Constantin
cel Mare, Samson a fost hirotonit preot de către patriarhul Mina (536-552),
datorită evlaviei și acțiunilor sale umanitare. Samson practica și medicina și se spune că l-a vindecat
pe Iustinian de o boală gravă. Așezământul social care a funcționat până la începutul secolului al
XV-lea a fost localizat în partea nordică a bisericii Sfintei Sofia din
capitală.
Al treilea tip de
așezăminte sociale au fost căminele pentru bătrâni care erau în Antiohia, Alexandria, Ierusalim, Tesalonic, Heracleea,
Niceea, Efes, Nicomidia și Corint. Cel mai vechi gerocomeion a fost fondat de Sf. Împărăteasă Elena, mama Sf. Constantin cel Mare.
Cele mai multe date le
avem de la azilul Pantocratorului destinat persoanelor vârstnice,
unde 24 de ,,schilozi, șchiopi și handicapați”, urmau să primească adăpost și
protecție. Șase asistente au fost
angajate pentru a se ocupa de ei. Directorul complexului i se cerea în mod
expres să nu accepte persoane sănătoase sau capabile să-și câștige singure
existența. Rezidenților li se oferea pâine, vin, fasole uscată, ulei, brânză, bani
de haine și lemn pentru foc și încălzit și daruri speciale la diferitele
sărbători religioase[10].
Ultimele patru
instituții sociale cunoscute din mediul bizantin au fost: orfelinatele și așezămintele pentru săraci. Pe lângă orfelinate au funcționat cămine pentru copii așa cum a fost
cazul cel din Mânăstirea ,,Sf. Ap. Filip” din Constantinopol. În categoria
așezămintelor pentru săraci, este cunoscut cel din Alexandria care a avut două
etaje: primul ocupat de bărbați, iar al doilea a revenit femeilor. Date avem și
despre existența în Imperiu a unor case pentru reeducarea tinerelor și case pentru
orbi.
Filantropia însoțea
rugăciunea și era manifestarea vizibilă a acesteia. Rând pe rând, împărați,
episcopi, preoți, monahi, medici au întemeiat așezăminte sociale în care au
fost îngrijiți cei aflați în suferințe trupești și sufletești, deoarece orice
instituție socială era dependentă de mănăstire sau parohie.
[1] Demetrios J.
Constantelos, Filantropia bizantină și asistența socială, Editura
Doxologia, Iași, 2014, p. 29 (Se va prescurta în continuare Filantropia
bizantină…).
[2] Demetrios J. Constantelos,
Filantropia bizantină…, p. 41.
[3] Demetrios. J.
Constantelos, op. cit., p. 44.
[4] Ibidem., p.
54-55.
[5] Ibid., p. 59.
[6] Ibid., p. 109.
[7] Ibid., p.
113-114.
[8] Ibid., p. 225.
[9] Ibid., p.
247-248.
[10] Ibid., p. 315.
