Sfinții Împărați Constantin și Elena și românii

Personaj de răscruce în istoria omenirii, impus în 306 ca august de armata romană din Britania, după moartea tatălui său Constantinus Chlorus (250-306), împăratul Constantin a reușit să dea strălucirea de odinioară Imperiului Roman. S-a produs sub domnia sa o nouă dezvoltare administrativă, comercială, monetară și culturală a Imperiului vizibilă dincolo de granițele lui. Constantin cel Mare este primul împărat care a sprijinit Biserica Creștină contribuind decisiv la libertatea credinței prin Edictul de la Milan (313), dar și la consolidarea și cristalizarea învățăturii de credință prin convocarea primului Sinod Ecumenic de la Niceea (325). Pentru împărat chestiunile dogmatice erau probleme ale statului.

            Interesul împăratului față de teritoriul din nordul Dunării de-a lungul fluviului din Banat până în Dobrogea poate fi ușor reconstituit prin intermediul dovezilor arheologice dar și literare într-o lume deja frământată de atacurile barbarilor fie goți, fie sarmați. Dorința păstrării unei prezențe romane la nordul Dunării s-a făcut odată cu întemeierea noii capitale la Constantinopol (324), limes-ul danubian și în special cel dobrogean a devenit prima linie de apărare a noii capitale a Imperiului. Acest interes defensiv a fost dublat de unul economic, nordul Dunării a avut destule resurse care au aprovizionat Imperiul, mai precis, capitala acestuia.

            Constantin cel Mare s-a simțit apoi atras de regiunea Dunării pe care a avut prilejul să o cunoască din tinerețe. Împăratul s-a născut la Naissus (Niș, Serbia) la 27 februarie 280, apoi în anii 305-306 înainte de plecarea în Britania a fost prezent la Dunăre pentru apărarea frontierei care era tot mai amenințată. Însuși Constantin a poposit în mai multe rânduri în nordul Dunării cu prilejul întăririi castrelor, a construirii podului peste Dunăre de la Sucidava dar și a pedepsirii barbarilor. Tot dincoace de fluviu, împăratul Constantin a refăcut drumul roman de-a lungul Oltului, spre Romula (328) și pentru necesități defensive a ridicat marele val ce traversa Muntenia și Oltenia parțial ,,Brazda lui Novac”.

            Cele mai vestice așezări din timpul domniei sale au fost: Pojejena, Gornea, Mehadia, (jud. Caraș-Severin), Svinița, Dierna (Orșova), Drobeta, Puținei, Hinova, (jud. Mehedinți).În aceste castre au fost descoperite mai multe vestigii arheologice din perioada constantiniană.

            Constantin cel Mare a refăcut din temelie castrul lui Traian de la Drobeta. Constantin Porfirogenetul a afirmat textual: ,,…se află mai întâi de aici încolo, înspre părțile Ungariei, podul împăratului Traian, care pod este la o depărtare de trei zile față de Belgrad și lângă el se mai găsește cetatea sfântului și marelui împărat Constantin”. (Dumitru Tudor, Oltenia romană, Editura Academiei, București, 1968, p. 449).

            În interiorul cetății o serie de construcții, ce formează o cruce dreaptă sunt atribuite de Gr. Tocilescu tot epocii lui Constantin. Construcția se compune din 84 de camere (cubicula) pătrate, simetrice ca așezare, dispuse pe marginile exterioare ale crucii și fiecare cu o mică intrare spre stradă.

            Capodoperele arhitecturii constantiniene au fost: Podul peste Dunăre și cetatea Sucidava. Podul lega Sucidava (Celei, Corabia) și Oescus (Ghighen, Bulgaria) și se afla la km. 994+935 cu capătul sudic în vecinătatea unui pichet de grăniceri bulgari, iar celălalt la 232 m spre apus în colțul SV al Sucidavei. Podul era realizat în 328 d. Hr. Cu prilejul inaugurării, Constantin cel Mare a trecut de mai multe ori Dunărea pe acest pod. După aprecierea arheologului Dumitru Tudor podul se compunea din două părți: una peste brațul mare de la S al Dunării, în care cele trei pile de piatră alternau cu picioare din stâlpi colosali din lemn, și a doua mergea de aici până la portalul de pe malul dacic, lucrată (în afară de capăt) numai din lemn. Podul este o copie modestă a celui din Drobeta.

            În interiorul castrului de la Sucidava a fost descoperită din această vreme o bazilică creștină și mai multe mărturii ale vieții creștine: brațul superior al unei cruci cu inscripția ,,Hristos”, rama unei oglizi decorată cu o coardă de viță de vie și un păun care ciugulește boabele, un rest de amforă cu inscripția ,,Maica Domnului”; partea superioară a unei amfore cu inscripția: ,,a lui Dumnezeu sau a Fiului lui Dumnezeu… Maria naște pe Hristos”. Vasul a fost sau donat de preotul Luconochos, fiul lui Lycatios”. (Emilian Popescu, Inscripții grecești și latine din secolele IV-XIII, descoperite în România, Editura Academiei, București, 1976, p. 318). Alături de aceste câteva au fost identificate și alte resturi creștine: amfore și geme.

          

  Un ultim castru ridicat de Constantin în nordul Dunării a fost cetatea Daphne. Cetatea a fost ridicată în malul opus localității Transmarisca, deci vizavi de Turtucaia. Inaugurarea a fost făcută de împărat care a și bătut monedă comemorativă în capitală după 324 d. Hr. Pentru identificarea cetății s-au propus trei ipoteze: Marisca la gura Argeșului (Patsch), Spanțov (Gr. Tocilescu) și Izvoarele-Pârjoaia (P. Diaconu).

            Ultime garnizoane din nordul Dunării au fost cele din Scythia Minor. Aici au fost rezidite sau reparate cetățile: Tropaeum Traiani, Dinogeția, Ulmetum, Histria, Tomis, Noviodunum, Troesmis și Capidava.

            Împotriva migratorilor care au hărțuit Imperiul, împăratul Constantin a condus o expediție de pedepsire a acestora în 323 ajungând până în Muntenia. O a doua expediție a avut loc în Scythia Minor în 331-332 când iarăși Constantin cel Mare a învins.

            Prin prezența constiniană la nordul Dunării (castre, valul de apărare care unea Drobeta, Romula și Pietroasele (jud. Buzău), podul de la Sucidava)  s-a observat dezvoltarea civilizației romane și implicit susținținerea și propășirea Creștinătății.