Cu pași repezi dar siguri ne apropiem de Rugă sau hramul bisericii noastre.
Într-un An Centenar al cinstirii Actului de la Alba Iulia de la 1 Decembrie și
al oamenilor care au participat într-un fel sau altul la împlinirea acestui vis
de veacuri al românilor uniți prin limbă, cultură și religie.
Suntem în acest an mai
dezbinați ca niciodată cum a întărit într-un cuvânt Mihai Șora, omul mai vechi
chiar decât Unirea. Într-o vreme în care
globalizarea economică și chiar culturală și-a pus amprenta pe viața cotidiană
a tuturora cu o țintă precisă unificarea sau nivelarea oricărei forme de
identitate de manifestare conștientă a valoririlor proprii. La această presiune
externă se adaugă și răni mai vechi ale noastre. Una ar fi vulgarizarea
limbajului, chipului omului și familiei. Plăcerea, interesul personal și
imediat face încet să transforme un popor într-o populație mai ușor de
manevrat.
Hramul sau Ruga este
sărbătoarea ocrotitorului bisericii, în cazul nostru al ,,Nașterii Maicii
Domnului”, adică un eveniment din istoria Bisericii. Hramul bisericii este
totodată actul ei de botez. Cu prilejul târnosirii (sfințirii) sfântului lăcaș
acesta primește și un nume care-i devine protector. ,,Prin târnosire hramul
devine îngerul păzitor al bisericii, patronul său spiritual, religios-moral.
După iconografia ortodoxă, icoana sa se așează pe iconostas în rândul întâi, la
dreapta, alături de sfintele icoane împărătești: Mântuitorul Iisus Hristos și
de Sfânta Fecioară”. (Simion Radu, ,,Hramul Bisericii și însemnătatea lui”,
rev. ,,Mitropolia Banatului”, 1977, nr. 10-12, p. 719).
Hramul devine așadar îngerul
bisericii ce veghează întreaga comunitate. Cuvântul ,,hram” vine din limba
slavonă și înseamnă ,,casă”, o casă excepțională în care locuiește Dumnezeu cu
aleșii Săi. Se pare că numele acesta l-a dat patriarhul Iacob, care, fugind de
mânia fratelui său Naum, s-a culcat într-o câmpie, cu capul pe o piatră și a
avut un vis minunat. A văzut o scară care unea cerul cu pământul, pe care o urcau
și coborau îngerii Domnului. Sculându-se, a rostit: ,,Locul acesta este casa
lui Dumnezeu și poarta cerului” și a uns piatra cu untdelemn sfânt și l-a numit
evreiește Betel, casa lui Dumnezeu (Facere 28, 12-10). Experiența vieții
religioase confirmă că cel ce petrece în rugăciune în această casă i se pare că
cerul a coborât pe pământ sau că s-a înălțat la cer în familia divină, în
comunitate cu îngerii și cu sfinții. (Simion Radu, art. cit.).
Una
din semnificațiile prăznuirii hramului stă în mărturisirea unității credinței
și a vieții în Hristos al celor care se adună cu acest prilej în lăcașul de
cult. Un semn văzut al unității tuturor credincioșilor este și Rânduiala
binecuvântării și tăierii colacului. Această slujbă este oficiată fie la Sfânta
Liturghie de hram, fie la Vecernie. Materialele întrebuințate în acest scop
sunt: colacul, vinul, lumânările, tămâia, iar din obiectele de cult: crucea,
sfeșnicul și cădelnița. La acestea se adaugă un cuțit pentru tăierea colacului
și un prosop care, în timpul tăierii colacului, cu un capăt se așează pe umărul
preotului, cu scopul protejării veșmintelor, iar cu celălalt capăt se petrece
sub colac, încât fărâmiturile rezultate în timpul tăirii colacului, deja
sfințit, să nu ajungă pe pământ. Toate acestea se așează pe o masă acoperită în
mijlocul sau în curtea bisericii, unde va avea loc oficierea. (Branislav
Stancovici, ,,Rânduiala binecuvântării și tăierii colacului”, rev. ,,Altarul
Banatului”, 1993, nr. 4-6, p. 71).
Participarea
la slujba hramului s-a bucurat din trecut de o cinste deosebită. La mănăstiri
cu acest prilej se organizau de către bisericile parohiale pelerinaje însoțite
pe calea către mănăstire de cântări bisericești, lumânări aprinse și prapori
(steaguri) toate ca expresie a credinței și a dragostei creștine. Astăzi în
viața bisericii de parohie, a bisericii noastre în special, hramul este o zi
deosebită, ziua amintirii slujitorilor bisericii din trecut dar și a comuniunii
credincioșilor din biserica de astăzi. Prezența la hram este deja o mărturisire
a credinței. Când credinciosul exclamă: ,,Mă duc la hram!”, semnificativ
mărturisește – mă duc să mă unesc cu viața de har a hramului, a sfântului
comemorat, să mă sfințesc și să fiu fericit! În timp ce îngerul păzitor al
credinciosului se îngrijește de salvarea unui singur suflet creștinesc, hramul
bisericii ocrotește viața și se îngrijește de mântuirea tuturor credincioșilor.
(Adrian Carabia, ,,Satul și credința la început de mileniu III” în ,,Calendarul
Arhiepiscopiei Timișoarei”, 2003, p. 175).
Hramul
poartă în zona Banatului de Câmpie un sinonim mai general, cel de Rugă, adică
de manifestare prin rugăciune a unei zile speciale din istoria unei comunități.
Și cum biserica este îndeobște clădirea cea mai veche dintr-o comunitate,
sărbătoarea hramului s-a transformat în sărbătoarea localității.
E
drept că din vremuri mai vechi Ruga era cinstită prin joc, apoi prin bal. În
cele două manifestări sărbătorești erau evidențiate: cântecul, jocul, portul
popular, valorile tradiționale nepieritoare din tezaurul spiritualității
românești. În vremuri în care limba și credința erau îngrădite, poporul
românesc din Banat a cinstit Ziua Rugii ca zi în care mai abitir ca în
celelalte și-au pus în valoare zestrea spitituală.
Rugăciunea
de la biserică era urmată de prânzul festiv împreună cu goștii zilei și apoi de
cânt, joc și voie bună.
În
literatura bănățeană ni s-a păstrat chipul ,,Rugii de la Vălișoara” din romanul
Altare Dărâmate: ,,... După slujbă,
sau cum zic bănăţenii, «după biserică», Simeon Bogdan îşi luà pălăria din cap
şi începeà oraţia de chemare la masă a tuturor, cari au venit. În ziua rugii,
toate «negreţele» erau la masa lui. În casa parohială remâneau numai trăsurile.
Şi ce «rugi»
erau acele Dumnezeule. Se gărboviau mesele de friptură iar vestitul vin de la
Şumig se strecurà îngâmfat de tăria lui în şir nenumărat de sticle pe masă.
Şi’n vreme ce oaspeţii petreceau, Floria
stând la capătul coridorului cântà la «naţionale» de se desfăceà sufletul
omului.
Şi aşezat
odată la masa lui Bogdan, voe de sculat nu mai aveai. Trei zile durà ruga şi aceste trei zile trebuiau făcute acolo lângă
masă cu noapte cu tot în orice împrejurări. Aşà erà «zăconu» la Vălişoara”.
Biserica oferă
într-o lume tot mai fragmentară și prin prăznuirea hramului o dimensiune
religioasă, una morală și una de unitate comunitară
Așa că de pe
acum petrecere cu folos tuturor!
