Potrivit hotărârii Sfântului
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române anul 2017 a fost declarat ca An
comemorativ al Patriarhului Justinian și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul
comunismului în Patriarhia Română. Pentru a împlini această hotărâre, am
scotit de bine să ne aducem aminte de martirajul Bisericii în timpul aniilor
regimului comunist, cu aprofundare asupra perioadei de instaurare a regimului
politic ateu și a perioadei 1948-1977, perioada de păstorire a patriarhului
Justinian Marina.
Așa cum am
fost obișnuiți și din anii trecuți când i-am cinstit pe Sfinții Constantin cel
Mare, Sfântul Antim Ivireanul, sau am vorbit despre importanța educației
creștine în societatea de azi, și în acest an am legat cultul de cultura
creștină prin oficierea unei slujbe, a unei cateheze completată azi cu o
expoziție de carte, care amintește de viața Bisericii Ortodoxe Române în
perioada anilor 1948-1989, două planșe tematice realizate de eleva Gabor
Roberta, care ilustează activitatea Bisericii și bineînțeles prezența
mucenicilor, ca semne vizibile ale jertfei pentru credință. Și la final elevii din clasa a VI-a vor
prezenta câteva texte din operele celor întemițați pentru această mărturie
(rugăciuni și poezie).
Așa cum a fost
definit martiriul pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții: moartea prin violență, ura față de credință
manifestată de prigonitori și acceptarea
conștientă a voinței lui Dumnezeu[1].
Instaurarea
regimurilor comuniste în Europa de Est a fost posibilă prin voia învingătorilor
din cel de al doilea Război Mondial. Prin înțelegerea de la Yalta (4 – 11
februarie 1945), Uniunea Sovietică a primit o zonă de influență politică și
economică formată din statele din Răsăritul Europei: Germania de Est, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, Albania, Iugoslavia, Bulgaria și România. În aceste țări
a fost schimbat regimul politic democrat reprezentat prin Parlament ca
legislativ, Guvern, executiv și Rege, garant al vieții democratice. În locul
acestui regim a fost impus un regim totalitar patronat de un singur partid politic
numit ,,al clasei muncitoare” care a avut diferite denumiri: Muncitoresc sau
Comunist, iar statele au devenit: Democrate, Populare sau Socialiste, în
realitate au fost totalitare în care prin forță a fost schimbată întreaga viață
a locuitorilor: au dispărut partidele politice, deci dezbaterea, marile fabrici
au fost naționalizate, a dispărut deci și concurența, agricultura a fost la
rându-i naționalizată: a dispărut terenul agricol individual care s-a contopit
în asociații agricole de stat.
Cultura și artele
la rându-le au avut de suferit. A fost impus ca gen de creație: ,,realismul
social” care proslăvea ,,realizările” noului regim. A apărut și s-a dezvoltat
cultul personalității liderilor politici (în special conducătorul Partidului).
Chipul acestuia este prezent în toate instituțile statului (Primărie, Școală,
Miliție ș. a.), în manualele școlare. Literatura a fost aservită Partidului. A
apărut poezia proletcultistă, iar proza și dramaturgia epocii aveau ca
personaje principale: muncitorul, țăranul cooperatist care vorbea adeseori de
binefacerile muncii în fabrică, sau a întovărășirii din viața satului românesc.
Biserica a
avut de suferit ca și întreaga societate românească. În primul rând a fost
exclusă din viața publică. Au fost interzise manifestările credinței cum au
fost pelerinajele, prezența membrilor Bisericii la Ziua Națională, la debutul
lucrărilor Parlamentului devenit Marea Adunare Națională, la începutul
cursurilor școlare. Cu alte cuvinte activitatea bisericească a fost restrânsă
la cult, învățământ teologic pentru formarea personalului bisericesc, carte
bisericească. A fost scoasă din programa școlară ora de religie, au fost
închise mai multe mănăstiri și biserici, au fost scoase în afara legii asociațiile
creștine de tipul Oastei Domnului, a Societății Femeilor Ortodoxe, a fost
interzisă orice mișcare religioasă, așa cum a fost ,,Rugul Aprins” de la
București, membrii care au participat la ședințele de aici, care presupunea:
participarea la Sfânta Liturghie, la cateheză dar și discutarea cărților
religioase, au suferit ani grei de temniță, unii chiar și moartea (cazul lui
Daniil Sandu Tudor). Au fost naționalizate bunurile bisericești. Alături de
terenurile agricole au fost preluate și construcțiile și cu întreg inventarul
viu și mort aferent culturii pământului. Or aceste contrucții și inventarul,
spre deosebire de sesiile propriu-zise, aparțineau comunităților religioase.
Organele Ministerului Agriculturii au trecut în patrimoniul statului și bunuri
care aparțineau preoților[2].
Există suficiente dovezi în acest sens. Doar în Episcopia Râmnicului și Argeșului
au fost confiscate 18 case parohiale care au devenit: dispensare, sedii ale
Miliției locale, dispensare, magazii de lemne și cereale. În Eparhia Buzăului a
fost rechiziționat sediul Școlii de Cântăreți care a devenit adăpost pentru
Școala de Contabili. Au fost scoase icoanele din spațiile publice și au fost
înlocuite cu portretele demnitarilor comuniști, au fost dizolvate eparhii,
închise școli teologice și în toată perioada anilor 1948-1989, s-a exercitat un
control asupra tipăriturilor (volume și presă bisericească) care trebuiau
alături de pastoralele ierarhilor să primească de la puterea politică
cunoscutul ,,B. T”. (adică bun de tipar).
Presiunea
asupra Bisericii a fost mare aceasta forța o opțiune tragică: ori deținut, ori
colaborator sau informator. Iar istoria bisericească cunoaște astfel de
ipostaze din toate cele trei opțiuni impuse clerului, profesorilor de teologie,
monahilor și credincioșilor.
Lupta
împotriva credinței a cunoscut apogeul în anii de început ai comunismului
românesc (1948-1965), când la cârma statului comunist s-a aflat Gheorghe
Gheorghiu-Dej. Acum a apărut Securitatea ca forță coercitivă a Statului.
Avem o astfel
de mărturie dintr-o țară comunistă de la Marea Baltică: Lituania. Spre
exemplificare aș dori să o relatez: ,,Cazul Stasei Jansiunaite de la o școală
medie dintr-un oraș din Lituania este concludent pentru atitudinea
antireligioasă a autorităților comuniste. În cursul verii anului 1958, ea a
fost convocată de Ministerul Instrucției Publice, unde șeful serviciului
personal i-a comunicat că este dată afară de la școala medie din Kulautuva.
-Și de ce? a
întrebat profesoara.
-Este adevărat
că purtați la gât o cruciuliță?
-Este
adevărat.
-O considerați
o simplă podoabă sau o priviți ca pe un simbol religios?
-Cruciulița
nu-i pentru mine un joc. Țin foarte mult la ea, căci o consider ca fiind un
simbol al credinței.
-Sunteți
credincioasă?
-Da, sunt!
După câteva
zile, Stase Jansiunaite primi scrisoare de concediere de ministerul Instrucției
publice ale R S. S. Lituania: ‹‹Cu începere de la 1 septembrie 1958, Stase
Jansiunaite din Vincas este eliberată din funcția de profesor la școala medie
din Kulautuva››. Rămasă fără slujbă, ea începu să-și caute un loc de muncă. În
noiembrie 1958, fu angajată ca femeie de serviciu la bucătăria sanatoriului din
Kulautuva, dar după puțin timp, fu concediată din nou. Jnsiunaite se adresă
administrației provinciei Kaunas și Sovietului Suprem al Republicii, cerând să
fie reprimită ca femeie de serviciu la Sanatariu. De fiecare dată, Comitetul
executiv i-a răspuns că el nu era birou de plasare și că, prin urmare, nu era
obligat să-i dea un serviciu”[3].
Lupta
împotriva Bisericii cu toate îngrădirile publice, de organizare și funcționare
a avut ca obstacol în preoții și învățători, în credincioșii practicanți din
acele vremi. Chiar conducătorul Statului, Gh. Gheorghiu-Dej remarca că
învățătorii și clerul sunt cu mici excepții, potrivnici regimului de tip
sovietic și cu unanimitatea țărănimii 76
% din populația țării, 12 milioane de oameni, sunt credincioși și nu-i putem
face peste noapte materialiști[4].
Vom încerca să
vedem care au fost mecanismele de control ale Bisericii: apropierea, epurarea,
colaborarea. În perioada anilor 1948-1953 arhiereii și preoții care își
începeau activitatea pastorală rebuiau să depună un Jurământ de credință ,,de a
apăra Republica Populară Română împotriva dușmanilor din afară și dinăuntru”.
Ministerul apoi Departamentul Cultelor a devenit un for de supraveghere și
control. Această măsură potrivit dispoziției lui Gheorghiu-Dej s-a extins
asupra tuturor organismelor teritorial-administrative: ,,În fiecare raion
(județ) să fie cineva care să știe ce se îmtâmplă în biserici și să poată
informa partidul[5]. Aceste persoane
participau la slujbele bisericii, la hramurile mănăstirilor, la conferințele
preoțești, interconfesionale ș. a..
În ascensiunea
comuniștilor la putere, aceștia s-au folosit de clerul ortodox. Sunt câteva
astfel de cazuri semnalate: cel al preotului George Mitrică din comuna Cetate,
jud. Dolj care a binecuvântat alungarea vechiului consiliu comunal. Un alt
preot, Neculai Sârbu a fost investit din partea Frontului Național Democrat,
prefect al jud. Vaslui. Un alt preot, Constantin Burducea a ajuns ministru al
Cultelor în guvernarea Petru Groza în perioada 6 martie 1945-9 martie 1946. Pe
de altă parte, oficiali comuniști între care Teohari Georgescu și Petre
Constantinescu-Iași împreună cu primul ministru Petru Groza, au fost prezenți
în 1946 la solemnitățile legate de sfințirea catedralei din Timișoara.
Au reușit să
creeze o mișcare preoțească în Biserică, cea a preoților democrați. Unul dintre
aceștia a fost Gala Galaction, care a ajuns deputat în Parlamentul controlat de
comuniști.
Pentru a reuși
eliminarea oamenilor care erau împotriva sovietizării țării au modificat
legislația bisericească în 1947. Pentru prima dată s-a vorbit acum de
pensionarea clericilor și chiar de retragerea arhiereilor care nu răspundeau
noii politici. Momentul a fost unul de conjunctură. Radu Roșculeț suucesorul
lui C. Burducea îi declara patriarhului Nicodim Munteanu că ,,în toate sectoarele facem reduceri
bugetare. Trebuie să le facă și Biserica”[6].
În Adunările
Eparhiale (forul legislativ al eparhiilor) a fost suprimat votul universal în
alegerea membrilor și s-a propus cooptarea celor mai buni dintre fiii fruntași
ai Eparhiei.
Al doilea pas
al Partidului în aservirea Bisericii l-a constituit epurarea. Unii ierarhi
simțind această amenințare s-au retras. Așa sunt cazurile mitropoliților Tit
Simedrea al Bucovinei și Nifon Criveanu al Olteniei. În lista ierarhilor care
trebuiau înlocuiți se aflau și mitropolitul Nicolae Bălan, care până la moartea
survenită în 1955 a
fost protejat de Petre Groza, membru din 1911 al Corporaților bisericești din
Transilvania. Episcopul de la Arad, Andrei Magieru având un sfârșit tragic,
otrăvit. De același ,,tratament” s-a bucurat și Sebastian Rusan, mitropolitul
Moldovei și Grigore Leu, episcopul Hușilor.
Au fost
înlăturați din scaunele arhierești: patriarhul Nicodim Munteanu, mitropolitul
Irineu Mihălcescu al Moldovei, amândoi decedând în condiții neelucidate.
Emilian Dunmitru Antal trimis de la București la Toplița unde a fost stareț
până în 1971, Tot de la Patriarhie, vicarul Athanasie Dincă a fost trimis la
Căldărușani. Tot la mănăstire de astă dată la Cernica a fost trimit
mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăchescu. La această mănăstire din apropierea
Bucureștiului și-a sfârșit viața pământească și mitropolitul Vasile Lăzărescu
al Banatului.
Avem din
arhivele laice și bisericești câteva date despre martiriul mitropolitului
Vasile, care a fost controlat de consilierii săi, ajunși colaboratori ai
regimului. Mitropolitul și-a prevăzut tristul sfârșit încă imediat ce se
instaurase regimul totalitar, cu care intrase în conflict. Într-o discuție cu
un agent al Securității, mitropolitul a afirmat: ‹‹Să nu te miri dacă auzi
într-o bună zi, că pe vlădica l-au dat afară și l-au închis la mănăstire. Nu
este greu să-ți găsească o vină. Sunt mereu suspectat și mă simt parcă
supravegheat de personalul meu de la Mitropolie. Vezi mai toți câți au fost în
jurul meu au părăsit preoția și au luat posturi mirene, uite și pe părintele
Secoșan pe care-l țineam ca pe propriul meu copil, el m-a denunțat pe nedrept,
scornind minciuni pe seama mea. Apoi în cine să mai ai încredere?››”[7]. În
acțiunea de înlocuire a mitropolitului de la Timișoara (creatorul Mitropoliei,
ctitorul Catedralei și inițiatorul trecerii în rândul sfinților a Sf. Iosif cel
Nou de la Partoș) i s-au reproșat: misiunea din Transnistria în timpul
guvernării legionare (1942), angajarea la Mitropolie a foști preoți uniți dar
și a unora cu trecut legionar, delapidări financiare.
Semnificativă
rămâne profeția venerabilului mitropolit de la Timișoara din 1961, făcută
preotului Victor Vlăduceanu în legătură cu prezentarea unui articol omagial
închinat patriarhului Justinian cu prilejul împlinirii a 60 de ani de viață:
,,putem noi zice început de veac nou ortodoxiei românești. Suntem convinși că
acest început durează un veac și că patriarhul Justinian va sta un veac? Nu înțelegi că acest început nu va ține un
veac”[8].
Foarte importantă
rămâne afirmația acestui valoros studiu monografic închinat Mitropolitului
Vasile, în care argumentează faptul că pe perioada vieții sale de după
retragere (1961-1969), acesta a rămas mitropolit deoarece nu a fost judecat,
nici depus din treaptă sau caterisit[9].
Alți arhierei
au fost pensionți, alții destituiți, alții puși în retragerere, decedând în
scurt timp: episcopul Valeriu Moglan de la Iași, Cosma Petrovici de la Galați,
Eugen Laiu de la Cernăuți, Veniamin Pocitan de la București, Lucian Triteanu de
la Roman.
Trimiși la
mănăstiri au fost: Pavel Șerpe la Curtea de Argeș, Nicolae Popovici la Cheia,
Policarp Morușca din America și Veniamin Nistor de la Caransebeș la Alba Iulia.
Un caz special
a fost Mitropolitul Visarion Puiu arhipăstorul Transnistriei între 1942-1944.
În 1946 a
fost condamnat la moarte de Tribunalul Poporului în contumacie (lipsă n. n.).
Acesta a ajuns între 1949-1958 episcop al Episcopiei Ortodoxe Române din Paris
care ținea atunci de Biserica Rusă din Exil[10].
Din cele
relatate până acum vedem că arhiereii considerați ,,necorespunzători” de puterea
politică au fost fie îndepărtați din scaun: pensionați, puși în retragere la
mănăstiri, alții au fost scoși din scaune prin dispariția eparhiei sau contopirea
acesteia cu Arhiepiscopia din cadrul Mitropoliei, unde funcționa cum a fost în
cazul Arhiepiscopiei Timișoarei și Caransebeșului.
În această
situație deloc fastă a fost înscăunat ca arhiereu vicar la Iași cu titlul de
Vasluianul, apoi mitropolit la Iași și mai apoi patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române în perioada 24 mai1948- 26 martie1977, Justinian Marina cel de-al
trielea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.
Fiecare dintre
cei care participăm la Sfânta Liturghie îi cunoaștem numele din pomenirea la
Sfânta Liturghie în duminici și sărbători: ,,Pe adormiții întru fericire
patriarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, Miron, Nicodim și Justinian, să-i
pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”[11]. Tot
din perioada păstoririi sale în inventarul de carte bisericească al parohiei
Birda avem: Evanghelie (1956), Aghiasmatar (1965), Catavasier (1970), Triod (1970),
Penticostar (1973), Octoih Mare (1975), Aghiasmatar și Tipic
bisericesc (1976) și Minei-ele pe Ianuarie (1975), Februarie (1976),
Martie (1977), Aprilie (1977) și Decembrie (1975), iar în biblioteca parohială
deținem 6 cărți iscălite de patriarhul Justinian. Amintim de volumele IV, V,
VI, VII, VIII din culegerea de cuvântări: Apostolat
social (1952-1966). Tot de numele patriarhului Justinian stă colecta pentru
Fondul Central Misionar așa cum am auzit cu toții din citirea Pastoralei în Duminica Ortodoxiei[12].
Iată ceea ce știm despre patriarhul Justinian Marina de la Biserica noastră.
Vom încerca să
vedem care a fost rolul patriarhului Justinian în anii de instaurare a
regimului comunist în România. În creionarea chipului său ne vom folosi de
mărturia unui colaborator apropiat, Bartolomeu Valeriu Anania: ,,Voi sunteți tineri, credeți că vin
americanii. Eu nu voi încerca să vă stingheresc în credința voastră; voi
credeți ce vreți. Politica Bisericii însă o fac eu, iar eu sunt convins că
americanii nu cin, sau cel puțin nu vin curând, că această stăpânire comunistă
este de durată, iar strategia Bisericii trebuie să fie o strategie pe termen
lung. Strategia pe termen scurt presupune confruntarea cu un dușman inegal și,
eventual, martiri. E posibil acest lucru. Sunt câteva exemple în Bulgaria și
alte exemple în Rusia, dar eu vreau pe durata acestei stăpâniri preoții mei să
nu fie în pușcărie, ci în bisericile lor, să facă Liturghie pe cât este posibil”[13].
Acest lucru a fost
posibil datorită diplomației de care a dat dovadă. A reușit și datorită
creditului pe care l-a avut asupra lui Gheorghiu-Dej. Liderul comunist aflat în
închisoarea de la Târgu-Jiu trebuia să participe la evenimentul de la 23 August
1944. Evadatul trebuia să ocolească Râmnicu-Vâlcea, însă o pană de cauciuc l-a
dus pe Dej în casa preotului Ioan Marina.
Nu vom stărui
cu amănunte biografice asupra Patriarhului[14], ci
ne vom opri la realizările patriarhului aflat 29 de ani la conducerea Bisericii
Ortodoxe Române.
Anul acesta
s-au împlinit pe 22 februarie 116 ani de la naștere (n. 1901 în Suești, Vâlcea)
și pe 26 martie, 40 de ani de la moarte a patriarhului Justinian.
Prina sa grijă
în calitatea de Întîistătător al Bisericii a reprezentat-o grija pentru baza
materială a Bisericii. A reorganizat fabrica de lumânări și i-a determinat pe
preoți să achiziționeze lumânări și alte consumabile produse de Biserică. De asemenea, a smuls o aprobare de la stăpânire.
Biserica să-și creeze ceea ce s-a numit ,,fonduri proprii”, anume ca, pe lângă
puținul pe care-l plătea Statul, Biserica să-și poată realiza venituri prin
mijloace proprii și să le administreze propriu. Aceste fonduri proprii se
păstrează până astăzi și sunt ctitoria patriarhul Justinian. A fost o luptă,
folosindu-și creditul politic de care am vorbit, pentru salarizarea preoților.
Ne spunea: ,,Nu banii mă interesează, pentru că aceștia vor fi foarte puțini:
50 de lei, mă interesează statutul social al preotului și siguranța lui în
societate[15].
Ca patriarh a
realizat o nouă legislație bisericească care a fot aprobată de Prezidiul Marii
Adunări Naționale la 23 februarie 1949. Punctul de plecare este Statutul
șagunian care are la bază următoarele principii: autonomie, subsidiaritate,
constituționalism, spirit democratic, participarea laicilor la viața Bisericii[16]. S-a
urmărit prin noua elaborare legiuitoare, ridicarea puterii episcopatului în defavoarea
mirenilor. Potrivit nouului Statut au dispărut adunările protopopești, iar
protopopul este numit de ierarh din trei preoți recomandați de un colegiu
constituit din toți preoții și diaconii activi sau pensionați și din primul
cântăreț al fiecărei parohii a protopopiatului respectiv.
În anul 1948 a fost desființată
Biserica Greco-Catolică, ierarhii au fost întemnițați, și s-a făcut o unire cu
Biserica Ortodoxă Română, o parte din preoții uniți au ajuns în parohii
ortodoxe, alți vicari, protopopi, iar unii cum au fost arhiepiscopul Teofil
Herineanu și episcopul Visarion Aștileanu, ierarhi la Roman și Cluj, respectiv
la Arad. La Sibiu, Cluj și Oradea s-a numit câte un vicar și un consilier
dintre preoții reveniți, iar 50 % din membrii adunărilor eparhiale și din
deputații eparhiali din Adunarea Națională Bisericească sunt dintre preoții și
mirenii reveniți. Pentru ajutorarea bisericilor revenite s-a prevăzut numai în
bugetul Patriarhiei pe 1951 suma de 1.500.000 lei[17].
Aceasta a fost
o realizare a patriarhului Justinian. Și anume păstrarea preoților reveniți la
altar, supraviețuirea materială a lăcașelor de cult și al caselor parohiale
într-un regim comunist care nu permitera funcționarea Bisericii Greco-Catolice
rupându-se astfel orice fel de legătură, chiar spirituală cu Vaticanul.
O altă
realizare a fost reorganizarea învățământului teologic superior și mediu. Odată
cu instaurarea comunismului au fost suprimate toate Academiile Teologice din
Ardeal și Banat. În perioada de păstorire a patriarhului Marina au funcționat
trei Institute Teologice la București, Sibiu, și Cluj, ultimul până în 1952
când s-a contopit cu cel de la Sibiu. Au funcționat 6 Seminarii Teologice, câte
unul pentru fiecare mitropolie: București, Buzău (Muntenia), Mănăstirea Neamț
(Moldova), Cluj-Napoca (Ardeal), Craiova (Oltenia), Caransebeș (Banat). Tot la
Seminarii funcționau și Școlile de cântăreți bisericești.
O realizare a
patriarhului Justinian a reprezentat-o înființarea cursurilor de îndrumări
misionare la București, Sibiu, Arad, Curtea de Argeș. Durata acestor cursuri
era de 45 de zile la București și 30 la Sibiu, iar tematica prelegerilor a fost
structurată pe trei categorii: social-religioase, cetățenești și religioase.
Cateheza
scoasă din școli a continuat să fie susținută la biserica, în școli de
duminică. În Banat, mitropolitul Vasile Lăzărescu printr-o circulară din 1949
cerea preoților: ,,să țină școli duminicale de cateheză, după-amiaza, cu
rugăciuni, cântări religioase, poezii și tălmăcirea Evangheliei și Apostotului
zilei”. Episcopul Andrei Magieru a întocmit chiar și o programă a acestor ore:
Viața Mântuitorului cu sărbătorile, Crezul, Tatăl nostru – tâlcuite, Cele 10
Porunci, Păcatul, Cele 7 păcate capitale, pocăința, Cele 7 Taine. Restul se va
completa după putință. E de dorit ca fiecare copil să aibă o carte de
rugăciune, cruciulițe și iconițe – chiar cumpărate de parohie[18].
O dovadă a
acestor inițiative catehetice o reprezeintă prezența în arhiva Bisericii din
Birda a unui catalog cu copiii care au participat la aceste ore în anii 70.
Un rol
deosebit al patriarhului a fost acela de a primi în Institutele Teologice,
profesori care au trecut prin infernul închisorilor comuniste: cazurile Acad.
Dumitru Stăniloae (lotul Rugul Aprins) la București, cel al prof. Teodor Bodogae
la Sibiu, laici cu posibilități intelectuale deosebite: cazul Acad. Alexandru
Elian.
Pentru nevoile
elevilor și studenților teologi a finanțat tipărirea de manuale la Institutul
Biblic și de Misiune Ortodoxă. Tot aici a tipărit cărțile de slujbă necesare
cultului creștin, cărți de rugăciuni, de cântare bisericească, monografii
istorice ș. a.
A reușit
imprimarea Bibliei sau a Sfintei
Scripturi în 200.000 exemplare (1968) și o nouă ediție în 1975. S-a tipărit
de mai multe ori Noul Testament cu Psalmi
(1949-1951 și 1972), Mica Biblie (1972).
A inițiat apariția Catehismului (1952)
și a diortosit Cazania care a apărut în
1960 și 1973.
Un dectractar[19] al
activității patriarhului sfârșește prin recunoașterea faptului că în ansamblul
Bisericilor Ortodoxe din Est, Biserica Ortodoxă Română se distinge prin
extraordinara ei producție de publicații, monografii și periodice. Presa
religioasă, publicațiile Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, publicațiile Patriarhiei și ale editurii mitropoliilor
formează un bogat corpus de surse[20]. (de
documentare n. n.). În această perioadă pe lângă buletinul oficial ,,Biserica
Ortodoxă Română”, la București au luat ființă alte două reviste: ,,Ortodoxia”,
revista Patriarhiei și ,,Studii Teologice”, revista Institutelor Teologice.
Fiecare Mitropolie deținea câte o publicație proprie: ,,Glasul Bisericii”
(Mitropolia Ungrovlahiei), ,,Mitropolia Moldovei și Sucevei” (Iași),
,,Mitropolia Ardealului” (Sibiu), ,,Mitropolia Olteniei” (Craiova),
,,Mitropolia Banatului” (Timișoara). La Sibiu a continuat să fie editată foaia
șaguniană ,,Telegraful român”.
Monahismul a
fost de la început o problemă a guvernării comuniste. A apărut Decretul 410 ̸
1959 care a limitat primirea tinerilor în mănăstiri. Aici se putea ajunge doar
după pensionare. O altă problemă a fost educația personalului monahal. La
institute și seminarii au fost primiți numeroși monahi și monahii.
Potrivit lui
Alexandru Drăghici, ministru de interne, călugării și călugărițele vor fi
primite la Institutele Teologice doar cu aprobare din partea Statului, în timp
ce seminariile monahale au fost desființate. Mănăstirile înființate după 23
August 1944 potrivit aceluiași ministru vor fi transformate în biserici
parohiale iar clădirile acestora să fie destinate pentru case de nașteri,
spitale, cluburi, case de odihnă și școli. Terenurile, inventarul agricol și
utilajele acestora, să fie predate Gospodăriilor Agricole Colective din jurul
acestor mănăstiri[21].
Patriarhul cu
o solidă vechime în cooperație a reușit să păstreze în mănăstiri adevărate
centre meșteșugărești din care să poată supraviețui personalul monahal.
Naționalizarea și cedarea unor terenuri ale mănăstirilor ar fi trebuit să aibă
ca urmare scăderea numărului călugărilor. Conducerea Bisericii Ortodoxe însă a
reușit să obțină o bază materială nouă (Cooperativele meșteșugărești din
mănăstiri, utilizarea călugărilor și călugărițelor la atelierele bisericești
etc.)[22].
O grijă
deosebită a fost arătată ridicării de noi biserici, de reparație și întreținere
a celor vechi. Ne vom folosi doar de datele existente la Arhiepiscopia
Timișoarei și Caransebeșului. Aici s-au ridicat biserici noi în: Armadia,
Breazova, Berini, Cărbunari, Dudeștii Noi, Gottlob, Luncani, Orțișoara,
Românești, Remetea Pogănici, Știpănari, Fratelia, Timișeni și Plopi. Lucrări de
conservare au fost efectuate la 32 de biserici: Belinț, Caransebeș, Comloșu
Mare, Crivina de Sus, Crușovăț, Dragomirești, Domașnea, Hezeriș, Oloșag,
Ohabița, Povergina, Românești, Fabric, Iosefin, iar bisericuța de lemn din Hodoș
a fost adusă în parcul Arhiepiscopiei[23].
O astfel de
realizare a fost cea din Colonia Gătăii, pe atunci filie a Parohiei Sculea,
păstorită de preotul Octavian Găvan. Inițial existase o capelă, părintele
obținuse avizul de reparație și pe acel loc a apărut o nouă biserică: ,,În
locul vechii capele, în luna aprilie 1975, am început zidirea noii biserici,
terminându-se de zidit în luna noiembrie 1975. În primăvara anului 1976 s-a
tencuit în interior și exterior. În septembrie 1976 s-a acoperit turnul cu tablă,
s-au montat crucea mare și burlanele. În luma decembrie 1976 s-au făcut ușile
interioare. […] azi, duminică 12 iunie 1977 s-a montat clopotul cel mare din
cele două existente[24].
Pentru preoți
patriarhul a oferit cea mai înaltă distincție și anume ,,Crucea patriarhală” de
recunoaștere a efortului depus.
Pentru
diaspora ortodoxă (în fond exilul românesc) a purtat de grijă trimițând: cărți
de slujbă, teologie, veșminte liturgice, dar și preoți, unii profesori de
teologie: Gheorghe I. Moisescu (Viena), Alexandru I. Ciurea (Stockholm), Dan
Miron (Hamburg), Mircea Basarab (München), Vintilă Popescu (Londra), Traian
Valdman (Milano), Ion Bria, Emil Roman (Geneva), Dumitru Găină (Melbourne),
Gabriel Popescu (Sidney).
Tot în afara
granițelor țării mai funcționau două Vicariate la Vârșeț cu 39 de parohi
arondate în 3 protopopiate: Panciova, Toracu Mic și Vârșeț și Jula în Ungaria.
A purtat de
grijă bisericii românești de la Locurile Sfinte care a fost înzestrată cu
catapeteasmă și pictată pe cheltuială proprie. Aceeași grijă a avut-o și față
de călugării români de la Podromul (Muntele Athos).
O grijă
permanentă a avut-o în legătură cu preoții, monahii, profesorii de teologie,
studenții și elevii teologi din închisorile comuniste. Printr-un ordin
telegrafic nr. 1361 din 12 decembrie 1948 a solicitat tuturor eparhiilor situații
detailate cu privire la preoții închiși în temnițele comuniste. Și nu au fost
puțini. O listă finală nu avem, Sergiu Grossu amintește de 2000 de
reprezentanți ai Bisericii întemnițați, iar dicționarul Biserica întemnițată, 2.544 persoane. Datele sunt insufiente așa că
nu se poate în starea actuală a cercetărilor să fie înaintată o cifră
definitivă.
Bartolomeu
Anania își amintește de faptul că în închisoare a fost ,,cercetat” de Patriarh
al cărui intendent fusese: ,,...În pachet am găsit o cămașă, care nu era a mea;
era mai bună, mai fină, și, la un moment dat, la lumina unui bec, m-am uitat
mai lung la ea și m-a trecut un fior de emoție. Ca unul care fusesem
intendentul palatului patriarhal, știam că multe din cămășile Patriarhului
aveau o monogramă scrisă cu mătase albă, aici, pe piept: litera J, de la
Justinian. Ei bine, cămașa pe care o aveam în fața ochilor avea răritura
literei J în țesătură, litera fusese tăiată cu forfecuța sau cu lama, dar urma
cusăturii rămăsese imprimată în pânză. Și atunci am știut că este semnul său,
că nu m-a uitat, că se află lângă mine și că prin mine se află alături de
preoții lui, în închisoare”[25].
Acum câteva
zile (4 Martie) s-au împlinit 40 de ani de la Cutremurul de la București.
Alături de personalități ale scenei și ecranului românesc, interpreți de muzică
ușoară, realizatori tv a pierit în acest cutremur și Diac. Prof. Nicolae
Nicolaescu, profesor de Noul Testament și rector al Institutului Teologic din
București. Acest cataclism a fost punctul de început al activității de
sistematizare a Bucureștiului. Au dispărut cartiere întregi: Uranus, Cotroceni,
Pantelimon. Au fost demolate biserici și unele au fost translate prin grija
specialiștilor români. Unele din păcate monumente de artă medievală: biserica
Enei, clădirile Schitului Maicilor, Mănăstirea Văcărești, altele fără motivație
și forme locale cum e cazul bisericii Doamna Oltea[26].
Chiar dacă
patriarhul Justinian nu a văzut nicio biserică demolată, el în ultimele zile de
viață a văzut Bucureștiul în ruină, iar în drum spre spital a văzut câteva
biserici care suferiseră de pe urma Cutremurului.
Dacă prin
colaborare și epurare nu s-a găsit rezultatul scontat, Biserica a trecut și
prin martiriu. Au fost închiși profesorii de teologie socotiți mistici,
protopopii care în trecut făcuseră politică legionară, preoți de parohie pentru
că s-au opus colectivizării, sau transformării bisericii unde slujeau în
cinematografe etc, monahi care au militat pentru libertatea catehizării
tinerilor ș. a.. Mulți preoți au ajuns și chiar sfârșit în cononii de muncă,
închisori: Aiud, Gherla, Sighet, Jilava, Periprava, Pitești. Unul din
torționarii de la Periprava, Ion Ficior, candantul Coloniei de Muncă a rămas
vestit pentru metodele originale de anchetă, corecțiile fizice, cum ar fi cele
15 lovituri la tălpile goale, și la ambele palme. Unele expresii au rămas în
memoria orală: ,,Voi numai în plic mergeți acasă![27]”.
Vina
preoților, studenților teologi s-a rezumat la ,,uneltire împotriva ordinii
sociale”, într-un cuvânt: uneltire împotriva Uniunii Sovietice, condamnare
pentru ridicarea bisericii, a opoziției transformării acesteia într-un
cinematograf dar și protest împotriva profanării lăcașului de cult. Alți preoți
au fost condamnați pentru deținere de publicații religioase interzise, dar și
de multiplicare a unor astfel de publicații. La acestea se adaugă: favorizarea
infractorului, neplătirea cotei de lapte dar și participarea la organizație
subversivă (în cazul Rugului Aprins).
Mijloacele
coercitive aplicate pentru astfel de delicte au fost: reținerea de Securitate,
închisoarea (în multe cazuri fără forme legale), condamnarea la moarte și
executarea sentinței, împușcarea și abandonarea cadavrului. Unii preoți și-au
sfârșit viața în închisoare, alții după eliberare din pricina unor traume
pshihomotorii. După închisoare a urmat degradarea socială, deportarea,
domiciliul obligatoriu.
Între
beneficiarii acestui tratament s-au numărat: profesori de teologie, protopopi,
monahi, preoți, studenți teologi precum și studenți ai altor facultăți care au
devenit preoți după eliberarea din detenție. Amintim doar câțiva: Ierodiacon
Bartolomeu Anania, Ilarion Argatu, Dumitru Bălașa, istoric, Dimitrie Bejan,
confesor militar, Nicolae G. Bordașiu, Ioan Beju, protopop și profesor de
religie la Sibiu, Ioan Bunea, lector universitar apoi profesor de Seminar,
Spiridon Cândea, profesor de Liturgică și Pastorală, Sebastian Chilea, profesor
la Seminariile din Craiova și București, Toma Chiricuță, preot în București,
Dumitru Cristescu, profesor de Catehetică la Sibiu și apoi București, Mina
Dobzeu, Stud. teol. Gheorghe I. Drăgulin, Ilarion Felea, profeesor de teologie
la Arad, Alexandru Filipașcu, Constantin Galeriu, Benedict Ghiuș, Daniil Sandu
Tudor, Valeriu Literat, Acad. Ioan Lupaș, Galaction Liviu Munteanu, Florea
Mureșan, Arsenie Papacioc, Stud. teol. Leonida Plămădeală, Pr. Prof. Dumitru
Stăniloae.
Au fost și
mulți mărturisitori ai lui Hristos din Banat. Mulți din Caraș-Severin, dar și
din Timiș. Amintim acum doar pe câțiva: Preotul Iosif Coriolan Buracu din
Prigor, Traian Dobromirescu a slujit în parohia Cornuțel, protopopiatul
Caransebeș. Preotul din Curtea, Timiș, Petru Iana, n. Var, Caransebeș a suferit
detenție politică. La eliberare a slujit la Sălbăgel și Găvojdia. Alți doi
întemnițați au fost tot doi cărășeni: Alexandru Gruia care a slujit la Sînandrei
și Lazăr Magheți care a fost preot la Dezești, Cuptoare-Secu, Zorlențu Mare și
Iablanița. Horia Vișoiu de la Giroc a suferit ani de temniță pentru misiunea
din Transnistria.
Din cuprinsul
Protopopiatului Deta avem preoți care au suferit în temnițele comuniste:
Preotul Petru Bulea din Ferendia. După eliberare a slujit în parohiile Gad, Iam
și Cernăteaz.
Ioan Craia,
licențiat al Facultății de Teologie din Cernăuți a fost preot la Jebel. După
perioada de temniță a slujit în prohiile Liebling, Lovrin și Bozovici.
Romulus Pop
din Banloc a slujit la Foeni, apoi la Delinești, Bogodinț și Buchin.
Născut la
Șicula, Arad, Florian Rațiu a fost după eliberare între 1964-1974 a fost preot la
Clopodia.
Preotul
Gheorghe Pleavă, n. la Lățunaș. A fost preot la Forotic și Comorâște. Este
înmormântat în cimitirul parohiei Gătaia.
Prin această
mărturie a Bisericii putem lesne vedea că puterea Bisericii izvorăște din
puterea de jertfă a Mântuitorului și a sfinților săi, care dă întotdeauna
putere de a trece peste suferințele și nedreptățile de tot felul a diferitelor
epoci istorice.
[1]
Adrian Nicolae Petcu, ,,Studiu introductiv” la vol. Martiri pentru Hristos, din România în perioada regimului comunist, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2007, p. 11.
[2]
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă Română
în primul deceniu comunist, Editura Curtea Veche, București, 2005, p. 214.
(Se va prescurta în continuare Biserica
Ortodoxă…).
[3]
Sergiu Grossu, Biserica persecutată.
Cronica a doi români în exil la Paris, trad. Mioara Izverna, Editura
Compania, București, 2004, p. 136.
[4]
Cristian Vasile, Biserica Ortodoxă…, p.
219.
[5] Cristian
Vasile, op. cit., p. 211.
[6]
Ibidem, p. 129.
[7] Petrică
Zamela, Mitropolitul Vasile Lăzărescu al
Banatului (1894-1969). Monografie istorică, Editura Universității din
Oradea, Oradea, 2011, p. 144. (Se va prescurta în continuare Mitropolitul Vasile Lăzărescu…).
[8]
Petrică Zamela, Mitropolitul Vasile
Lăzărescu…, p. 148.
[9]
Petrică Zamela, op. cit., p. 197.
[10]
Vasile Manea, Preoți ortodocși în
închisorile comuniste, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Patmos,
Cluj-Napoca, 2001, p. 14-21. (Se va prescurta în continuare Preoți ortodocși…).
[11] Liturghier, Editura Institutului Biblic
și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980, p. 128.
[12] Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române la Duminica Ortodoxiei din anul 2017, p. 5.
[13] Bartolomeu
Anania, ,,Amintiri despre Patriarhul Justinian”, în vol. Biserica în misiune. Patriarhia Română la ceas aniversar, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Patriarhiei Române, București, 2005, p.
530. (Se va prescurta în continuare ,,Amintiri despre patriarhul…”).
[14]
Expuse in extenso de Constantin
Tudosă, Patriarhul Justinian Marina
(1948-1977), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, 425 p..
[15]
Bartolomeu Anania, ,,Amintiri despre patriarhul…”, p. 533.
[16]
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul
Justinian și Biserica Ortodoxă Română în anii 1948-1964, Editura Partener,
Galați, 2009, p. 71. (Se va prescurta în continuare Patriarhul Justinian…).
[17]
George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Patriarhul
Justinian…, p. 125.
[18]
Bogdan Georgescu, Biserica Ortodoxă
Română și puterea comunistă (1945-1964), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2015,
p. 111; 114. (Se va prescurta Biserica
Ortodoxă Română…).
[19] Cf. D.E.X: A căuta să micșoreze pe nedrept meritele
cuiva
[20]
Oliver Gillet, Religie și naționalism.
Ideologia Bisericii Ortodoxe Române sub regimul comunist, trad, Mariana
Petrișor, Editura Compania, București, 2001, p. 27.
[21]
Bogdan Georgescu, Biserica Ortodoxă
Română…, p. 136-137.
[22]
George Enache, Ortodoxie și putere
politică în România contemporană. Studii și eseuri, Editura Nemira,
București, 2005, p. 101.
[23]
Constantin Tudosă, Patriarhul Justinian
Marina (1948-1977), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016, p. 212.
[24]
Valentin Bugariu, Parohia Ortodoxă
Colonia Gătaia. Istorie, misiune și viață creștină, Editura Sitech,
Craiova, 2011, p. 41.
[25]
Bartolomeu Anania, ,,Amintiri despre patriarhul....”, p. 542.
[26]
Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia Melinte, Ana-Maria Prosan, Lucia Stoica,
Neculai Ionescu-Ghinea, Bisericile
osândite de Ceaușescu, 1977-1989, Editura Anastasia, București, 1995, p.
188.
[27]
Octavian Roske (coord.), România
1945-1989. Enciclopedia regimului comunist. Represiunea, P-R, Institutul
Național pentru Studiul Totalitarismului, București, 2016, p. 180.