Patriarhul Iustin Moisescu s-a născut în 5 martie 1910 în familia
învățătorului-erou Ioan Gh. Moisescu din comuna Cândești, Câmpulung Muscel.
Mama, Maria I. Moisescu a fost reazemul familiei formată din doi băieți și două
fete. După clasele primare absolvite în localitatea natală și clasa întâi de
liceu la Câmpulung, viitorul Patriarh al României a urmat cursurile Seminarului
,,Miron Patriarhul” pe care le-a terminat ca șef de promoție (1930). Cu
sprijinul Patriarhului Miron Cristea din acea vreme a frecventat cursurile
Facultății de Teologie din Atena (1930-1934) cu o specializare la Facultatea de
Teologie Catolică din Strasbourg și un doctorat în teologie la Atena (1937).
La reîntoarcere în țară a
fost numit profesor de limba latină la Seminarul ,,Nifon Mitropolitul”
(1937-1938), profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie din Varșovia (1938-1939),
Cernăuți-Suceava (1940-1946) și București (1946-1956). La cea din urmă
instituție de învățământ a susținut în cadrul disciplinei biblice trei cursuri:
,,Evanghelia de la Ioan”, ,,Epistolele pastorale” și ,,Apocalipsa”.
Înlăturat din învățământ
de autoritățile comuniste[1]
profesorul de teologie Iustin Moisescu a fost hirotonit diacon (23 februarie),
preot (24 februarie) și arhiereu (15 martie).
Pe 18 martie 1956 a fost
instalat ca arhiepiscop al Sibiului și mitropolit al Ardealului care cuprindea
6 județe. Nu a acceptat niciun compromis[2]
și s-a remarcat prin dârzenie, cinste și corectitudine. A înființat revista
eparhială ,,Mitropolia Ardealului” și a eliberat două vile ocupate până acum de
Centrul Militar și Miliția din localitate. Locuințele au fost oferite
angajaților de la Centrul Eparhial și Institutul Teologic.
Ca mitropolit al Ardealului
a participat la solemnitățile de canonizare a Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de
la Partoș (1956) alături de alți ierarhi din Sfântul Sinod. Trupul Sfântului
Iosif a fost spălat cu toată pietatea de Mitropolitul Iustin[3].
Ales și apoi investit în
13 ianuarie 1957 arhiepiscop al Iașilor și mitropolit al Moldovei și Sucevei a
păstori la Iași timp de douăzeci de ani cu remarcabile contribuții gospodărești
și culturale.
Ucenic al marelui ierarh,
actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române amintește de zestrea lăsată în
anii păstoririi ca mitropolit al Moldovei: Spiritul practic cu care a fost
înzestrat Mitropolitul Iustin s-a concretizat în cele trei clădiri de la
Centrul eparhial, peste 70 de biserici și capele noi, 52 de case parohiale, 5
noi sedii de protopopiate și alte 5 renovate și extinse, a restaurat integral
sau parțial 20 de mănăstiri și schituri și a înființat 10 muzee de artă
bisericească[4].
A sprijitit pe elevii
seminariști, pe tinerii absolvenți ai cursurilor de Magisteriu în Teologie
(studii doctorale). Astfel că la Seminarul de la Neamț a primit pe tinerii de
atunci: Ștefan Alexe, Ilie Georgescu, Vasile Bria și Mircea Păcurariu.
În cadrul editurii
Mitropoliei au fost tipărite alături de monografii de biserici, albume de artă
și Psaltirea lui Dosoftei (1974) în care
Mitropolitul Iustin dădea prima judecată de valoare în ceea ce privește
versificarea dosofteiană drept întâia realizare de literatură română cultă[5]
îmbrățișată de critica românească.
După trecerea la cele
veșnice a Patriarhului Justinian Marina, Mitropolitul Iustin Moisescu a fost
ales (12 iunie 1977) apoi înscăunat (19 iunie) ca arhiepiscop al Bucureștilor,
mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române păstorind
până la moarte (31 iulie 1986).
Ca Patriarh s-a remarcat
prin câteva realizări notabile: inițierea și tipărirea unei colecții patristice
intitulată ,,Părinți și Scriitori bisericești (PSB)” proiectată în 90 de
volume, a inițiat volumele Arta creștină
în România în 5 volume, o ediție sinodală a Bibliei (1982), a Noului
Testament (1979), precum și manuale pentru învățământul teologic. O contribuție
aparte o reprezintă lupta pentru salvarea bisericilor bucureștene.
Regimul comunist a urmărit
pas cu pas dezrădăcinarea populației care trăia la sate și orașe urmând un mod
de viețuire tradițional. Încetul cu încetul a fost declanșată lupta de clasă
față de celălat. Primii care au căzut victime au fost marii proprietari
funciari, de fabrici și uzine, a urmat dislocarea populației dintr-o regiune în
alta (Deportarea în Bărăgan – 1951), suprimarea profesiunilor liberale,
modernizarea prin distrugere a satului și transformarea populației în mucitori
industriali sau agricoli.
Asaltul final împotriva
clădirilor orașului a fost dat de cutremurul din 4 martie 1977. Conducerea de
Stat a dorit realizarea unui Centru politic-administrativ intitulat Casa
Republicii care deschidea un nou bulevard: Victoria Socialismului.
Pentru realizarea acestui
lucru au dispărut trei cartiere ale orașului București: Uranus, Antim și Rahova
cu clădiri vechi, biserici și mănăstiri cu o vechime de 200-300 de ani.
Arhitectul Gheorghe Leahu, martor al demolărilor din Capitală, afirmă că:
,,Între 1983-1987 au fost demolate cartiere întregi. S-au dărâmat 450 ha. ale
Bucureștiului tradițional, o suprafață echivalentă cu cea a orașului italian
Veneția sau a două-trei arondismente ale Parisului”[6].
Patriarhul Iustin a
continuat să poarte de grijă Bisericii. La Iași ca Mitropolit a încredințat
restaurarea catedralei mitropolitane și a Centrului eparhial arhitectului G. M.
Cantacuzino și fost deținut la Canal. Ajuns Patriarh a luptat împotriva
demolării bisericilor și mănăstirilor prin: proteste oficiale, audiențe la
șeful Statului și a militat pentru salvarea acestora chiar și parțial: a rămas
în multe cazuri biserica care a fost translată împreună cu clopotnița dar au
dispărut celelalte dependințe: casa parohială în cazul bisericilor de mir,
chiliile, trapezele, în cazul mănăstirilor.
În calea buldozerelor au
fost obiective de patrimoniu național dar și biserici mai noi. În locul
demolărilor au apărut berării, blocuri de locuințe dar și spațiu verde. În
niciunul din aceste distrugeri nu a existat nici un acord din partea
Patriarhiei implicit al Patriarhului Iustin. În multe din cazuri a existat doar
ordin verbal de demolare, aceasta realizându-se în câteva zile, uneori în zi de
sărbătoare: Duminica, Sfinții Împărați Constantin și Elena sau Schimbarea la
Față a Domnului. Procedeul folosit în distrugerea acestora a fost: dinamitarea
lor dar și folosirea buldozerelor pentru nivelarea terenului.
În multe din aceste cazuri
Patriarhul Iustin a trimis studenții teologi pentru a salva obiectele de cult:
icoane, cărți de slujbă, veșmite, policandre și strane ș. a..
Credincioșii pe de altă
parte au inițiat proteste către autoritățiile administrative punându-se în fața
buldozerelor. De la demolarea bisericii Spirea Veche avem o astfel de mărturie:
Oamenii care cu disperare înconjuraseră biserica spre a o apăra de amenințarea
catastrofală au fost goniți de milițieni, în urmă alegându-se praful și
pulberea. În durerea lor sfâșietoare, ei ridicau de jos câte o cărămidă, o
sărutau, unii luându-o cu ei pentru a le sfinți casa și ca pe o relicvă ce le
amintea frânturi ale proprilor trăiri, ale unor vremuri dispărute pentru
totdeauna[7].
În anul 1981 și 1984 au
fost demolate 10 biserici din mănăstiri: ,,Buna Vestire-Rahova” (1981),
,,Sfântul Nicolae-Crângași I”, ,,Izvorul Tămăduirii-Crângași II”, ,,Albă
Postăvari”, ,,Izvorul Tămăduirii”, ,,Spirea Veche”, ,,Ghergiceanu” (1984). Tot
în 1984 a fost demolat și Ansamblul Mănăstirii Cotroceni. În anii 1985-1986 au
dispărut biserica Nicolae Sârbi și mănăstirea Pantelimon.
Tot în această perioadă au
fost salvate prin translare 8 biserici și clopotnițe din București și una în
țară: Schitul Maicilor (1982), Biserica Olari (1983), Sf. Ilie-Rahova (1984), Biserica
Mihai Vodă, Clopotnița bisericii Mihai Vodă, Palatul Sinodal-Mănăstirea Antim
(1985), Sf. Ioan-Piață (1986), Sf. Gheorghe-Capra (1986). La Reșița a fost
translată biserica Pătru Iacob (1985).
Translarea bisericilor a
vizat două etape: consolidarea bisericilor și apoi strămutarea pe un nou
amplasament. Cel care a realizat acest procedeu a fost ing. dr. Eugen
Iordăchescu.
Se păstrează mărturia unei
audiențe a Patriarhului la Președenția țării și argumentul împotriva dărâmării
bisericii Sfântul Gheorghe Nou: Mi-a relatat apoi, pe scurt, că pe la orele
13,00 l-a chemat Ceaușescu ca să-i spună că îl critică în zadar pentru
demolarea unor monumente bisericești, de vreme ce cu un secol în urmă au mai
fost dărâmate asemenea clădiri în București. Atunci Patriarhul i-a răspuns:
,,Da domnule președinte, știu toate aceste lucruri, dar țineți seama că
monumentele amintite au fost distruse de regimul burghez și nu de puterea
populară!”. La care Ceaușescu a rămas fără replică.
Este biserica –Sf.
Gheorghe Nou– unde a fost înhumat voievodul-martir Constantin Brâncoveanu și
unde au fost prohodiți Eminescu și Caragiale, domnule președinte…”. Și în acest
fel lăcașul a fost salvat, fiind apoi restaurat pe banii Bisericii, sub atenta
îndrumare a Patriarhului Iustin, în forma în care se vede astăzi[8].
În cadrul Frontului
Democratic al Unității Socialiste, Patriarhul Iustin l-a interpelat pe Nicolae
Ceaușescu pentru refacerea Palatului de la Ruginoasa: ,,-Domnule președinte,
Palatul făuritorului României moderne se află într-o stare jalnică, dacă statul
nu are bani să-l restaureze va încerca Biserica să spele această rușine
națională”. De aici i s-a tras mai multe necazuri, între care cea mai oribilă a
fost otrăvirea de către generalul de securitate Nicolae Pleșiță[9].
Teolog, dascăl, slujitor
al altarului, harnic și priceput administrator Patriarhul Iustin Moisescu a
reușit să îmbăgățească zestrea spirituală și materială a Bisericii și
deschiderea acesteia către nevoile credincioșilor. Întreaga activitate s-a
fundamentat pe prețuirea arătată preoțimii: Prețuia preotul, îl aprecia la
valoarea lui sacerdotală, supranumindu-l ,,sfântul preot de la țară”, care
ducea greul slujirii misionare, ziua și noaptea, mergând la căpătâiul
bolnavului spre a-i împărtăși cele necesare pentru suflet și pentru trup[10].
[1] † Calinic, Episcop al Argeșului și
Muscelului, ,,Să ne amintim de Patriathul Iustin”, în vol. Un stâlp puternic în vremuri de furtună. Dr. Iustin Moisescu,
Mitropolitul Moldovei și Sucevei (1957-1977). In Memoriam, Editura Trinitas,
Iași, 2006, p. 72. (Se va prescurta în continuare Un stâlp puternic în vremuri de furtună…).
[2] † Visarion Rășinăreanul, ,,O duioasă evocare –
Mitropolitul Iustin Moisescu al Ardealului”, în vol. Un stâlp puternic în vremuri de furtună…, p. 81
[3] Valentin Bugariu, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș, ocrotitorul Banatului, Editura
Tiparnița, Arad, 2016, p. 9; 12.
[4] Dumitru – Gică, Păduraru, ,,Simpozionul
Dr. Iustin Moisescu – Mitropolitul Moldovei și Sucevei (1957-1977)”, în vol. Un stâlp puternic în vremuri de furtună…,
p. 15.
[5] Patriarhul Iustin, Dosoftei Mitropolitul și alte scrieri, Editura Argeșului și
Muscelului / Anastasia, București, 2003, p. 153.
[6] Nicoleta Ionescu-Gură, Dimensiunea represiunii în România în
regimul comunist. Dislocări de persoane și fixări de domiciliu obligatoriu, Editura
Corint, București, 2010, p. 329.
[7] Lidia Anania, Cecilia Luminea, Livia
Melinte, Ana-Nina Prosan, Lucia Stoica, Neculae Ionescu-Ghinea, Bisericile osândite de Ceaușescu, București
1977-1989, Editura Anastasia, București, 1995, p. 50.
[8]
Cristian Moisescu, ,,Un gând de pioasă aducere aminte”, în vol. Un
stâlp puternic în vremuri de furtună…, p. 130-131.
[9] Ștefan Oprea, Slujirea preoțească și activitatea misionară în gândirea și scrisul
patriarhilor Iustin Moisescu și Teoctist Arăpașu, Editura Doxologia, Iași,
2015, p. 105.
[10] † Adrian, Arhiepiscop emerit, ,,Frânturi
de inimă la Comemorarea a douăzeci de ani de la trecerea la cele veșnice a
Patriarhului Iustin Moisescu”, în vol. Un
stâlp puternic în vremuri de furtună…, p. 59.
