,,După Învierea
Ta, Doamne, adunați fiind ucenicii Tăi, și ușile fiind încuiate, ai venit între
ei, pace dăruindu-le lor. Și încredințându-Se Toma, din vederea mâinilor și a
coastei Sale, Domn și Dumnezeu Te-a mărturisit pe Tine, care mântuiești pe cei
ce nădăjduiesc în Tine, Iubitorule de oameni” (Stihire, Vecernia Mare)
Iubiți credincioși și credincioase,
Hristos a înviat!
Așa cum anticipează stihira
de la Vecernia Mare suntem în cea de-a două Duminică după Paști, numită și Duminica Tomii. Am ales
aceată introducere din cel puțin două motive: Primul ar fi întregul mesaj a
Sfintei Evanghelii de la Ioan (20, 19-31) și cel din urmă ar fi frumusețea
acestei forme imnografice care respectă întru totul adevărul revelat al Sfintei
Scripturi.
În limbajul cotidian pe nesimțite a apărut sintagma ,,Toma
necrediciosul”, folosită de toți mai mulți oameni pentru a exprima necredința
celui care este etichetat astfel.
Cel puțin trimiterea la ,,necredința” Sfântului Apostol Toma nu își are vreun temei.
Tâlcuitorii acestei pericope, mai vechi sau mai noi vorbesc de îndoiala
Sfîntului Apostol, și nu de necredința sa. Scriptura Noului Testament ne arată
în mod deslușit faptul că în Betania, Sf. Toma și-ar fi urmat Învățătorul chiar
la moarte: ,,...Să mergem și noi să murim cu El”. (Ioan 11, 16). Ceea ce i-a
lipsit lui Toma și lucrul pe care ni-l dorim și noi este experiența personală.
Sfântul Chiril al Alexandriei ne mărturisește: ,,Nu doar Toma este
necredincios, ci și ceilalți, dovadă stau arătările după Înviere ale Domnului”.
Și să nu uităm de faptul că Mântuitorul s-a arătat: Mariei Magdalena, femeilor
purtătoare de miruri, lui Luca și Cleopa pe cale și lui Petru.
Încredințarea că Domnul este Viu i-a dat ucenicului ,,cuvânt cu putere multă” spre a-L
propovădui pe Mântuitorul Său până în India, unde a întemeiat Biserica de la
Malabar, creștinii de acolo poartă numele de tomiți.
Literatura aprocrifă: Evanghelia după Toma și Faptele lui Toma
amintesc de fixarea în
scris a învățăturii lui Hristos și de cadrul misiunii între indieni. Pentru
frumusețea mărturisirii, dar și pentru corectitudinea doctrinară a
propovăduirii* redăm un verset (82) din prima
lucrare: ,,Iisus a spus: Cel care stă aproape de Mine este aproape de flacără.
Cel care-i departe de Mine, este departe de Împărăție”.
Părintele Ioan Mircea în Dicționar al Noului Testament dă câteva informații despre
Sfîntul Apostol Toma: El se numește ,,Didimos” (Geamănul), o altă voce
exegetică a Cărții Sfinte, Părintele Prof. Vasile Mihoc afirmă că traducerea
adjectivului ,,Geamănul” ar fi: îndoitul. Mai la vale întărește spunând că
Apostolul a avut un caracter ezitant.
Nu se cunoaște când
a devenit apostol al Domnului, iar cele mai multe informații personale le avem
din cea de-a IV-a Evanghelie de la Ioan. După încredințarea că Hristos a
înviat, a fost prezent la cele din urmă evenimente ale Scripturii celei Noi:
Înălțarea Domnului și Pogorârea Sfântului Duh.
Cinstiți credincioși și credincioase,
După o scurtă biografie a lui Toma, a încredințării Sale, vom încerca să deslușim
versetele Evangheliei de astăzi, folosindu-ne de ceea ce avem la îndemână:
textele paralele, contextul pericopei, scrierile Sfinților Părinți și a
tâlcuitorilor clasici și moderni.
Fragmentul evanghelic este compus după Iosif Iuliu Olariu (1897) din
trei secțiuni: 1. Iisus Hristos se arată celor 10 apostoli (20, 19-23); 2.
Iisus se descoperă celor 10 și lui Toma (20, 24-29) și 3. Încheierea capitolului (20, 30-31).
Prima arătare a Mântuitorului
în fața Sf. Apostoli s-a petrecut în ,,întâia zi a săptămânii” (v. 19). În
textul paralel de la Marcu 16, 14 Iisus ,,...S-a arătat și I-a mustrat pentru
necredința și împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră
înviat”. Acțiunea de a se arăta poporului are ca rol întărirea credinței și
mărturia despre acestă realitate istorică. Cartea Faptelor Apostolilor,
considerată de Pr. Prof. Aurel Jivi, cea dintâi carte de istorie bisericească
afirmă: ,,El S-a arătat mai multe zile celor ce împreună cu El, s-au suit în
Galileea la Ierusalim și care sunt martorii Lui către popor”. (13, 31). Cu
acest prilej Domnul Hristos a intrat prin ușile încuiate, nestricând pecețile
ușii, în schimb a dăruit: ,,Pace vouă”. După Înviere, Hristos a avut același
trup omenesc, întreg, dar preamărit. Casa în care erau adunați de teama
iudeilor a fost după Sf. Chiril al Alexandriei ,,o casă oarecare”, iar după
opinia Pr. Prof. Vasile Mihoc, aceasta ar fi aparținut probabil evanghelistului
de mai târziu Ioan Marcu. Avem de a face cu o minune. Profeția și minunea după
învățătura de credință sunt cele două criterii ale Revelației autentice.
Din Teologia Dogmatică (ed. Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, 1991)
aflăm că minunea este posibilă, în primul rând că autorul ei este Dumnezeu, creatorul ordinii și legilor
din Univers. Prin minuni nu se tulbură ordinea universală și nici nu se
desființează legile naturii, ci numai le suspendă într-un loc și timp anumit.
Sf. Chiril dă un exemplu lămuritor: ,,Fiindcă, în ce mod s-a supus marea
picioarelor Lui, și El a călcat peste valuri ca pe uscat, câtă vreme trupurilor
noastre nu li se supun apele ca un drum așternut? Tot așa a săvârșit și
celelalte minuni”.
După intrarea în
casă, așezarea în mijlocul ucenicilor, le dăruiește cel mai însemnat dar, după
viață și anume: ,,Pace vouă”. În acest context aceasta este o formă de adresare
iudaică obișnuită timpului în care Domnul a propovăduit. Pentru cei din casă,
salutul este unul plin de semnificații spitituale: ,,pace” și ,,mântuire”.
După partea introductivă, Mântuitorul ,,le-a arătat mâinile și coasta sa”. (v. 20). Această
experimentare vizuală se încheie cu două mărturii: a încredințării că Domnul
Este (Luca 24, 39) și cea a bucuriei după tristețea din zilele calvarului
Mântuitorului. (Ioan 16, 22). Prin această arătare a semnelor supliciului,
Mântuitorul –ne învață același Sf. Chiril – ,,...ne-a dovedit desăvârșit că a
ridicat templul trupului Său care atârnase pe cruce și a restaurat viața
trupului pe care îl păstrase, desființând moartea specifică trupului, deoarece
este viață și Dumnezeu după fire”. După această experimentare ucenicii au
devenit ,,stâlpi și temelie a adevărului”. (I Timotei 3, 15).
După acest text catehetic, Mântuitorul dezvăluie și instituie Taina Pocăinței (Mărturisirii) în
cuprinsul a două versete (21-22). Suflarea îndeobște simbolizează împărtășirea
Sfântului Duh (Ezechiel 37, 5), de la Hristos purcede ,,suflarea de viață”.
(Facere 2, 7). În Comentariul la Evanghelia de la Ioan, Iosif Iuliu
Olariu nuanțează cei doi termeni: ,,de ținere” și ,,iertare” a păcatelor:
Ținerea păcatelor exprimă o stare durabilă (veșnică n. n), nefiind un act
istoric cum e iertarea.
Cea de-a doua secțiune a Evanghelie arată o nouă Arătare a Domnului de
astă dată ucenicilor și lui Toma care nu fusese de față la prima venire a
Domnului în mijlocul
ucenicilor. Condiționarea în materie de credință este rară. În Predica de pe
Munte, în Rugăciunea Domnească ni se condiționează iertarea păcatelor de
iertarea păcatelor semenilor noștri, Toma este în situația de a accepta
Învierea Domnului doar prin folosire a două din organele de simț: văzul și
tactil.
Dacă cu prima ocazie Hristos poposește la Sf. Apostoli, Duminica care a
devenit ziua prin excelență a întâlnirii cu Hristos și a împărtășirii de El, în ceea ce-l privește pe
Sf. Ap. Toma întâlnirea a avut loc ,,după opt zile” (v. 26) adică se
prelungește în veșnicie. Cifra opt este –după Dicționarul de Simboluri –
simbol al Învierii și al vestirii erei viitoare; ea cuprinde nu doar Învierea
Domnului, ci și cea a omului. Gestul lui Toma de verificare a Trupului înviat
al Domnului împlinește o Scriptură mai veche: ,,Trestia cea frântă nu o va
zdrobi și feștila ce fumegă nu o va stinge. El va propovădui legea Mea cu
credincioșie”. (Isaia 42, 3).
După întâlnire,
Hristos Domnul dă fericirea ca stare deplină a credinței: ,,Fericiți cei ce
n-au văzut și au crezut!”, (v. 29).
Credința este un dar nu al vederii, ci al încredințării în Cuvântul Domnului: ,,Dumnezeul
meu ești Tu și te voi lăuda; Dumnezeul meu ești Tu și Te voi înălța. Te voi
lăuda că n-ai auzit și ai fost mie spre mântuire”. (Psalmi 119, 28). O mărurie
ne-o oferă Sf. Ap. Pavel: ,,Căci umblăm prin credință, nu prin vedere”. (II
Corinteni 5, 7).
Îl întâlnim pe Dumnezeu în experiențele din fiecare zi, în taina rugăgiunii, în împărtășirea
cu Sfintele Taine, în împlinirea poruncilor, în ajutorarea semenilor. Fericirea
este dată de viețuirea cu Hristos descoperind smerenia, pocăința, dreptatea,
milostenia, pacea, inima curată și suferința pentru credință.
Binecredincioși creștini și creștine,
Ne-am bucurat împreună de Învierea Domnului atunci când cu toții am cântat: ,,Ziua Învierii să ne
bucurăm popoare!”. Deși nu au fost martori oculari ai acestei minuni suntem
martori prin credință în darurile lui Dumnezeu care se revarsă din belșug
asupra noastră: ,,Pe El fără să-L fi văzut, Îl iubiți; întru El, deși acum nu-L
vedeți, voi credeți și vă bucurați cu bucurie negrăită și preamărită”. (I Petru
1, 8).
Bucuria și îndredințarea
Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt să ne dăruiască: minte luminată,
cuget curat, credință tare și fapte bineplăcute lui Dumnezeu. Amin!
*
Irmosul Cântării a 5-a de la Utrenie: ,,O, cu adevărat vrednică de laudă fapta cea
înfricoșătoare a lui Toma! Că a pipăit cu îndrăzneală coasta care strălucea de
dumnezeiecul foc”. Irmosul Cântării a 9-a: ,,Pe Tine, Cel pipăit în coastă cu
palme cea de lut, și fără să arzi cu focul ființei dumnezeiești, celei fără de
materie, cu cântări Te mărim”.
