,,Mironosițele, de dimineață venind la mormântul Tău cu grăbire ajungând, Te căutau pe
Tine, Hristoase, ca să ungă cu miresme preacurat trupul Tău; și auzind
cuvintele îngerului, semne dătătoare de bucurie Apostolilor au vestit: Că a
înviat Începătorul mântuirii noastre, moartea prădând și lumii dăruind viață
veșnică și mare milă”. (Mărire... Și acum... a Stihoavnei).
Iubiți credincioși și
credincioase,
Hristos a înviat!
Bucuria și încredințarea
Învierii se continuă firesc și în Dumnica a III-a după Sfintele Paști când
Evanghelia de la Marcu 15, 43-46; 16, 1-8 ne amintește de înmormântarea și
Învierea Domnului Hristos, dar și de măruria femeilor purtătoare de miruri,
primele martore ale Învierii.
Învierea aduce pentru om, nu doar o veste, ci o certitudine a urmării
lui Hristos, așa cum ne învață
Sf. Grigore Palama: ,,Învierea Domnului este înnoirea firii omenești și
plămădirea din nou a lui Adam cel dintâi, care fusese înghițit de moarte prin
păcat și reîntors prin moarte în pământul din care a fost plămădit; este
întoarcerea omului la viața cea fără de moarte”.
Sf. Evanghelie citită astăzi își începe relatarea cu cererea făcută de Iosif din Arimateea adresată
dregătorului Pilat din Pont prin care trupul lui Iisus este coborât de pe cruce
și pregătit pentru înmormântare. Între ucenicii ,,din ascuns” ai Mântuitorului
se rânduiesc: Iosif din Arimateea, Nicodim, sutașul roman care a recunoscut în
Mântuitorul pe Fiul lui Dumnezu. Pentru această faptă, Iosif a fost trecut în
calendarul creștin cu zi de prăznuire: 31 Iulie. Cultul creștin, adică
rugăciunea publică a Bisericii i-a dăruit o cinste deosebită: ,,Iosif cel cu
bun chip, de pe lemn coborând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat
înfășurându-l și cu miresme în mormânt nou îngropându-l l-a pus; dar a treia zi
a înviat, Doamne, dăruind lumii mare milă”. (Mărire... Tropar, Vecernie). În Biblia
sau Sfânta Scriptură, diortosită de Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania
ni se spune: Iosif a fost consilier de vază a sinedriului iudaic, om bogat,
ucenic al lui Iisus (Matei 27, 57-58), bărbat bun și drept, sfetnic (Luca 23,
50-52) care l-a rugat pe Pilat. (Ioan 19, 39). Trei învățături putem deprinde
din acest personaj: om important în stat și totodată ucenic al Mântuitorului,
împodobit de virtuți creștine: bărbăția (tăria, încredințarea, puterea n. n.),
dotat cu multă învățătură pentru că la rându-i sfătuia și povățuia pe alții
care a găsit limbajul potrivit cu mai marii vremii pentru a-și materializa,
împlini dorința.
Pilat i-a dăruit lui Iosif ,,trupul” (Marcu 15, 45). Atât Sf. Apostol și Evanghelist Marcu,
cât și ceilalți sinoptici mărturisesc că: Iosif ,,..a venit și I-a ridicat
trupul”. (Ioan 19, 38). Același, Iosif este cel care se îngrijește de punerea în
mormânt. Cu prilejul învierii lui Lazăr aflăm că Domnul Hristos ,,...a mers la
mormânt, Și era o peșteră, și o piatră era așezată pe ea”. (Ioan 11, 38).
Pregătirea pentru înmormântare a respectat ritualul tradițional iudaic: ,,Și
Iosif, luând trupul, l-a înfășurat în giulgiu curat. și l-a pus în mormântul
său cel nou pe care-l săpase în stâncă; și prăvălind o piatră mare la ușa
mormântului, a plecat. Iar acolo erau Maria Magdalena și cealaltă Marie, șezând
în fața mormântului”. (Matei 27, 59-61). Aproape idendică este și relatarea de
la Luca: ,,Și l-a coborât și l-a înfășurat în giulgiu și l-a pus într-un
mormânt săpat în piatră, în care nimeni niciodată nu mai fusese pus. Și ziua
aceea era vineri și se lumina spre sâmbătă. Și femeile care veniseră cu El din
Galileea mergeau în urmă și au văzut mormântul și cum I-a așezat trupul”. (Luca
23, 53-55).
Mormântul așezat în
grădină, în vecinătatea locului Răstignirii a fost săpat în stâncă, în el
nemaifiind nimeni pus, era pregătit pentru Iosif. Punerea în mormânt s-a făcut
în mare grabă, vineri seara. Potrivit aceluiași Mitropolit diortositor aflăm că
seara de vineri era momentul când evreii își aprindeau lămpile și felinarele și
se pregăteau de Sabat. Giulgiul este bucata de pânză cu care se îmbracă mortul.
Imnografia creștină asemuiește mormântul nou, feciorelnic cu pântecele Fecioarei.
Și în primul și în al doilea caz Învierea și Nașterea nu strică pecețile
Fecioriei: ,,O, prea mărită taină! Văzând minunile, propovăduiesc Dumnezeirea,
nu tăgăduiesc firea omenească; că Emanuel a deschis porțile firii, ca un
iubitor de oameni; iar ca Dumnezeu, nu a rupt încuietorile fecioriei, ci din
pântece așa a ieșit, precum prin auz a intrat; precum S-a zămislit, așa S-a
întrupat; fără patimă a intrat, și în chip negrăit a ieșit, precum zice
Proorocul: Această poartă încuiată va fi, și nimeni nu va trece printr-însa,
fără numai sigur Domnul, Dumnezeul lui
Israel, Cel ce are mare milă”. (Și acum... Dogmatica, Vecernia Mică).
Cinstiți credincioși și
credincioase,
Cu înmormântarea Domnului Iisus Hristos se încheie credința religioasă
iudaică. Cu Învierea
începe noua religie creștină. Dacă l-a înmormântare omul așează trupul Domnului
în peșteră, îngerul Domnului este cel care deschide mormântul. Sf. Ioan Gură de
Aur ne spune: ,,După Înviere a venit îngerul.
-Dar pentru ce a venit și a ridicat piatra?
-Pentru femei; că ele atunci l-au văzut pe înger la mormânt. Deci, ca să creadă că a
înviat, femeile văd mormântul gol, fără trup. De aceea îngerul a ridicat
piatra, de aceea s-a făcut și cutremurul, ca să le ridice din gândurile lor, să
le trezească. Ele veniseră ca să ungă trupul Domnului; Și aceasta se făcea
noaptea; și poate că unele chiar dormitau”.
Venirea femeilor purtătoare de miruri la mormânt s-a făcut ,,întru târziul sâmbetei” (Matei
28, 1-3), ,,în ziua cea dintâi după sâmbătă, foarte de dimineață”. (Luca, 24,
1). Această prezență în grădină s-a făcut deci, înainte de revărsatul zorilor.
De acum, Dumnica a fost socotită și cinstită ca Ziua Învierii, zi prin
excelență a bucuriei, a victoriei Vieții asupra morții, a Luminii împotriva
întunericului și Binelui împotriva răului.
În locul deznădejdii și a tristeții a apărut bucuria: ,,Și iată,
cutremur mare S-a făcut; că îngerul Domnului, pogorându-se din cer și venind, a prăvălit piatra de
la ușă și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca a fulgerului, iar
îmbrăcămintea lui, albă ca zăpada”. (Matei 28, 2-3). Această preezență a
Puterilor cerești fără de trup se continuă și în mormânt: ,,...în fața lor (a
femeilor n. n) au stat doi bărbați în veșminte strălucitoare” (Luca 24, 4).
Așa cum am văzut înmormântarea
Domnului Iisus Hristos s-a făcut în mare grabă din pricina Sabatului, ziua
odihnei care se apropia. Iosif privit de Maria Magdalena și cealaltă Marie care
au stat la ușa mormântului l-a înmormântat. Femeile l-au însoțit pe Domnul și
Învățătorul lor și în timpul calvarului și acum cu prilejul punerii în mormânt
fiind totodată alături de Maica Domnului și primele martore ale Învierii.
Ungerea cu mir era obiceiul ritualic care se rânduia pentru persoanele
marcante –afirmă Părintele Ioan Mircea – atât în viață, cât și cu prilejul morții. Mirul
este un produs parfumat, foarte de preț. Pentru a se păstra nealterat era
păstrat în vas de alabastru. Piatra de alabastru era adusă cu eforturi mari din
Asia Mică sau din apropierea Damascului. Avem o mărturie în acest sens: ungerea
din Betania săvârșită înainte de Intrarea Domnului în Ierusalim. (Matei 26,
6-7).
Îngerul este cel care vestește femeilor Învierea. Mormântul nu putea închide Viața,
deoarece Mântuitorul nu a avut păcat originar sau păcate personale și de accea
moartea nu putea ține ceea ce nu-i aparținea: ,,Pe Acesta Dumnezeu L-a înviat,
dezlegând durerile morții, deoarece nu era cu putință că El să fie ținut de
ea”. (Fapte 2, 24).
Binecredincioși creștini și creștine,
Finalitatea Învierii stă în primirea Domnului de către cei din Galileea: ,,Dar după ce voi învia,
voi merge mai înaintea noastră în Galileea”. (Matei 26, 32). Prin galileieni
înțelegem ,,Galileea neamurilor” (Isaia 8, 23), adică o populație formată și
din mulți păgâni: arabi, canaanei, feniceni, greci și sirieni. De aici și
Învățătura Domnului este primită de neamuri: Lumină, învățătură și tămăduire.
Mironosițele, cinsite în Dumnica aceasta reprezintă modele de urmat în ceea ce privește
urmarea lui Hristos nu doar la bucurie, ci și la necaz și strâmtorare.
Sinaxarul zilei ne învață cine sunt aceste femei: Maria Magdalena, Salomeea,
fiica lui Iosif, logodnicul Mariei, Ioana, femeia lui Huza, ispravnicul casei lui
Irod, Marta și Maria, surorile lui Lazăr, Maria lui Cleopa și Suzana, dar și
multe altele nereținute cu numele. Părintele Zosim Oancea ne spune că în
persoana acestor femei mărturisitoare regăsim: lepădarea de sine, voința de a
sluji altora și tăria sufletească.
În Biserică nu odată s-a manifestat jertfa femeii credincioase și
mărturisitoare a lui Hristos. În Biserica Veche exista instituția diaconițelor, fecioare sau văduve
cucernice care s-au ocupat cu educația tinerilor dar și cu asistența socială a
acestora.
Astăzi femeia creștină este chemată la vestirea credinței în familie, ca soție și mamă, în
comunitate, în Biserică unde este de dorit implicarea activă în: cântare,
cateheză, inițiative filantropice dar și la înfrumusețarea și împodobirea
lăcașului lui Dumnezeu.
Asemenea imnografului creștin să zicem cu toții: ,,Cu crucea Ta ai șters
blestemul lemnului; cu îngroparea
Ta ai omorât stăpânirea morții; iar cu Învierea Ta ai luminat neamul omenesc.
Pentru aceasta strigăm Ție: Făcătorule de bine, Hristoase Dumnezeul nostru,
mărire Ție!”. (Stihira a 2-a a lui Anatolie de la Vecernia Mare).
