Introducere
Potrivit
hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române anul 2016 a fost declarat An
omagial al Educației Religioase și totodată An comemorativ al Sfântului Ierarh
Antim Ivireanul și al tipografilor bisericești. Dacă în primul semestru al
anului ne-am amintit de rolul deosebit al educației religioase, astăzi vom
încerca succint să prezentăm activitatea Sfântului Antim Ivireanul ca tipograf
și omilet, deci tot sub tema generoasă a educației religioase făcută de astă
dată din înălțimea amvonului.
Potrivit
Dicționarului Explicativ al Limbii Române (DEX) acțiunea de a comemora pe cineva
înseamnă a evoca și a sărbători o persoană, activitatea acesteia precum și –în
cazul nostru– întreaga misiune a tiparului bisericesc cel puțin din două
considerente:
1.
Cartea reprezintă o memorie vie, veșnică, care nu moare odată cu cei ce se
regăsesc în aceste inițieri (Pr. I. Bria). Locul în care cartea s-a născut a
fost Biserica, de aici legătura între CULTURĂ și rădăcina ei, adică CULTUL.
Baza culturii o reprezintă cultul, adică totalitatea tuturor actelor religioase
de la biserică și din casa credinciosului (rugăciunea, icoana, Scriptura,
Ceaslovul, busuiocul, tămâia ș. a.). Cultul oferă unitate spirituală și
integrare culturală. Prin bogăția artistică și simbolul estetic, cultul devine
o icoană, în care cultura națiunii primește dimensiunea de sfințenie. Cultul și
cultura converg în acest proces de transfigurare[1].
2.
Autoritatea și puterea scrisului față de cele afirmate prin viu grai:
Tipăritura (cartea, predica, cateheza, presa bisericească) exercită o putere
deosebită, care nu stă în primatul informației, ci în autoritatea scrisului
(,,Nu te cred, arată-mi unde este scris!”), în capacitatea ei colosală de a fi
producătoare de sens și de semnificații[2].
După
opinia unui istoric cartea bisericească se înscrie în literatura sentimentului
religios cu dublu rol de învățătură (didactic) și de comunicare sfântă (rugăciune).
Cartea este purtătoare a cuvântului divin. În acest sens aceasta exprimă o
hierofanie[3].
Modul prin care se poate degaja exprimarea într-o manieră nemijlocită a
sentimentului religios față de carte este oferit de analiza însemnărilor de
donatori de cărți bisericești, însemnări care se constituie într-o sursă de
mare autoritate, întrucât ele transpun trăirea religioasă ad hoc a celui care
face donația cărții[4].
De
aceea în tratarea unui astfel de subiect ne vom folosi de sursele avute la
dispoziție: istoria tiparului bisericesc, monografii închinate unor personalități,
studii de specialitate. În structurarea prezentării ne-am oprit la trei etape
distincte: apariția și dezvoltarea tiparului, epoca de maximă înflorire a
acestui meșteșug din vremea Sfântului Constantin Brâncoveanu și diversificarea
tiparului bisericesc din veacul al XVII-lea și până în zilele noastre.
Acte denumite în istoriografia bisericească Martirice: Sfinții Emilian din Durostor (18 iulie 362), Sava Gotul
(12 aprilie 372). Dezvoltarea cultului creștin, inventarul liturgic descoperit
(bazilică, potir, prescurnicer etc.) atestă și slujirea lui Dumnezeu prin
rugăciune publică în care s-au folosit și îndrumare, adică cărți. Desigur cele
dintâi au circulat în întreg spațiul românesc în formă manuscrisă fiind opera
călugărilor din mănăstirile românești, mai apoi de copiști care și-au continuat
activitatea și după apariția tiparului, drept dovadă stă activitatea lui Vasile
Sturze Moldoveanul din veacul al XVIII-lea: ,,…prin anii 1700 apar în Banat (și
în ținuturile mărginașe ale Bihorului-crișan) unii copiști atrași desigur de
posibilitățile prielnice de a-și pune în valoare îndemânatecul lor meșteșug,
apreciat ca o îndeletnicire de artă și deci de preț. Ei vin din îndepărtata
Moldovă, țară în care arta de a copia avea în trecut o frumoasă tradiție,
formată în numeroasele centre monahale, cum a fost școala de la Neamț. […] Se
cunosc doi copiști moldoveni, care au activat în Banat: Ieromonahul Agaton
Moldoveanul ot Iași și dascălul Vasile Sturze Moldovanul, care semnează și
‹‹sin Badiul››. […] cel de-al doilea, ‹‹cel mai reprezentativ…›› și cel mai
prodigios, care copiază de la 1693 până la 1717, un număr de 12 cărți cunoscute
fiind desigur numai o parte din manuscrisele lui”[5]. Două cărți au fost copiate în satele bănățene:
Liturghier, 1699, 127 file și un Miscelaneu, 1704, 210 file la Utvin și
Sînandrei. Celelalte au circulat în provincia dintre Dunăre și Mureș.
Tipografia și cartea bisericească
Prima
tipografie din țara noastră a lucrat la Mănăstirea Dealu din apropierea cetății
de scaun a Țării Românești (Târgoviște). Atelierul tipografic al ieromonahului
Macarie este cel de-al treilea în Răsăritul Europei după cele de la Cracovia și
Cetinie. Prezența tipografiei în Țara Românească se înscrie în dorința
domnitorului muntean Radu cel Mare de a reorganiza Biserica Țării. Pentru acest
lucru a ridicat mănăstirile Dealu și Govora, a adus pe fostul patriarh ecumenic
Nifon și desigur avea nevoie de carte bisericescă.
Macarie
venit de la Cetinie, după căderea sub ocupație otomană la Dealu a confecționat
literele tiparniței aici, mărturie a acestui fapt îl reprezintă forma acestora.
Ne sprijinim pe faptul că literele celor trei tipărituri din Țara Românească nu
se potrivesc cu cele de la Cetinie[6].
Pe
pământ românesc a reușit să tipărească trei cărți necesare cultului: Liturghier, 1508; Octoih, 1510 și Tetraevanghel,
1512. Tipărirea Liturghierului a început în timpul domniei lui Radu cel
Mare (1495-1508), prin 1507, și s-a isprăvit sub Mihnea cel Rău (apr. 1508-oct.
1509), la 10 noiembrie 1508. Este o carte de format mic, cu 128 de foi[7]. Cartea
a fost reeditată cu binecuvântatea Înaltpreasfințitului Nifon Mihaiță în 2008
la Târgoviște, cu o traducere în românește de preotul profesor Alexandru Stan.
Importanța imprimării acestuia rezidă nu numai din faptul că reprezintă prima
carte tipărită în țările românești, ci în acela că este prima ediție a acestei
prime cărți de cult. Prima ediție a Liturghierului în limba greacă a apărut
abia în anul 1526 la Veneția, și, concomitent la Roma[8].
Tot
de aceeași valoare sunt și celelalte două opere macariene, Octoihul care a fost
luat drept model pentru Octoihul slavon
tipărit în 1557 la Brașov de diaconul Coresi. Tetraevanghelul este prima
tipăritură de acest gen pentru credincioșii ce foloseau limba slavonă. A fost
reeditat de Filip Moldoveanul la Sibiu.
În
veacul al XVI-lea au mai tipărit cărți Dimitrie Liubavici, ieromonahul
Lavrentie în Țara Românească, Filip Moldoveanul și diaconul Coresi în
Transilvania.
Activitatea
tipografică a fost reluată în Țara Românească în timpul domniei lui Radu Paisie
(1535-1545), deci peste patru decenii. Logofătul[9]
Dimitrie Liubavici însoțit de călugărul Moise au lucrat în tipografia Vukovici
din Veneția, apoi în mănăstirea sârbească Gracianița. Venind la cererea
domnitorului în 1543-1544 împreună cu matrițele cu ajutorul cărora au turnat
literele. Pe tărâm românesc a reușit să tipărească patru cărți: Molitvelnicul cu o anexă Pravilă a Sfinților Apostoli și a sfinților
preacuvioși părinții noștri și a celui de-al șaptele sobor: despre preoți și
despre mireni (1558) la Târgoviște, Praxiu
(Apostol), 1547, Minei (mai
degrabă un Antologhion) și un Tetraevanghel.
Cărțile
tipărite de Liubavici merită câteva considerații generale:
1.
Limba acestora este slavona de redacție medio-bulgară, cu frontispicii având în
mijloc stema Țării Românești.
[10].
Trebuie
reținut și faptul că Dimitrie Liubavici a format, în atelierul său tipografic,
primii ucenici de neam românesc cunoscuți cu numele. Cu alte cuvinte, s-a
început înlocuirea treptată a meșterilor străini cu meșteri români,
ajungându-se, în mod firesc de la cartea slavonă la cea românească
Ieromonahul
Lavrentie este ctitorul cele dintâi tipografii bucureștene. Ajutat de ucenicul
Iovan (Ioan) a realizat utilajul tipografic (matrițe, litere) și a imprimat
aici două cărți.
În
Ardeal o primă tipografie particulară a luat ființă la Sibiu în 1528, care
imprima cărți cu litere latine, în limbile latină și germană, dar și cărți
slave și românești, cu caractere cirilice pentru românii ortodocși[11]. În
aceste condiții Filip Moldoveanul ,,scrib” și ,,diplomat” al magistratului din
Sibiu între anii 1521-1544. În 1544
a reușit să imprime un Catehism românesc, văzut de Timotei Cipariu în 1838. A reeditat
Tetraevanghelul lui Macarie (1512) și un Tetraevanghel
slavo-român în 1551-1553, prima tipăritură în limba română cunoscută până
astăzi.
Originar
din Târgoviște, diaconul Coresi s-a așezat ,,extra muros” la Brașov, lângă
biserica Sfântul Nicolae de aici. Aici a debutat în ucenicia lui Oprea, cu
sprijinul material al judelui orașului Hanăș Begner. Acesta (și urmașul său
Lukas Hirscher) au sprinit editarea de carte chiar slavonă pentru a ajuta
funcționarea fabricii săsești din orașul de sub Tâmpa. Între cărțile apărute
aici amintim un Praxiu în românește
(1566) și o Pravilă a Sfinților Părinți în
aceeași limbă (1561). Ultima etapă de activitate a fost cea a editării cărților
în regie proprie (1569-1581). În șirul cărților din această activitate se
înscriu cărți de slujbă ortodoxe, unele comenzi ale ierarhilor ardeleni și
munteni. Cea mai însemnată realizare este Cazania
a doua (1581). Spre deosebire de cea dintâi, Tâlcul Evanghelilor (1567) care este o carte de cântece și slujbe
calvine cu numărul redus al Tainelor: Botez, Cununie, Împărtășanie, iar cultul
la predică, imne și psalmi (M. Păcurariu), Catehismul din 1581 este tradus după Cazania din 1569
a tipografului rus Ivan Feodorov din Zabludov
(Lituania).
După
școala logofătului Liubavici, Coresi a reușit să creeze o a doua școală din
istoria tipografiei bisericești. În paginile cărților afișăm numele unor
ucenici: diacul Tudor, Mănăilă și diacul Călin, jupânul Lorinț. Marele merit al
lui Coresi este acela că a fost primul cărturar care a luptat în mod conștient
pentru introducerea limbii române în Biserică. Prin tipăriturile românești ale
lui Coresi s-a făcut și mai mult simțită unitatea de limbă, de credință și de
origine a românilor de pretutindeni[12].
Tot
o realizare a ucenicilor lui Coresi, diacul Șerban și diacul Marien este Palia de la Orăștie (1582), cea mai
mediatizată producție a vechii literaturi[13].
Patronii spirituali au fost Mihail Tordaș, episcopul românilor din Ardeal și
Archirie, protopopul Hunedoarei iar traducători au fost propovăduitorii calvini
din Caransebeș și Lugoj, Ștefan Herce și Moise Peștișel, însoțit de învățătorul
școlii de cântăreți din Caransebeș, Zăcan Efrem.
La
Mehadia în Banat a existat în veacul al XVI-lea un centru cultural. Istoricul Nicolae
Iorga a fotocopiat documentul și l-a identificat a fi o Psaltire după o ediție din Moldova și identică cu Psaltirea lui Coresi din 1577.
Fragmentul păstrat conține psalmul 50 până la versetul 17. Foi din Psaltire au
fost folosite la legarea diferitelor cărți bisericești, ceea ce l-a îndreptățit
pe descoperitorul ei, Coriolan Buracu, să presupună că Mehadia a posedat un
fragment mult mai mare[14].
Veacul
al XVII-lea reprezintă culmea de înflorire și dezvoltare a tiparului
bisericesc, impulsionat de sprijinul material al domnitorilor munteni și
moldoveni, de activitatea unor iscusiți tipografi, dar și de cerința de carte
bisericească pentru eparhiile Țărilor Românești, dar și pentru ortodocși greci,
georgieni și arabi.
În
prima jumătate a secolului, Matei Basarab (1632-1654) a înființat o moară de
,,hârtie” la Ocnele Mari, în Vâlcea, prima din Țara Românească. Acum au fost
identificate cele mai multe tipografii: Câmpulung (1635), Govora (1637),
Mănăstirea Dealu și Târgoviște (1644-1646, București (1678), Buzău (1691),
Snagov (1694), Iași (1643) la Sfinții Trei Ierarhi și Cetățuia (pentru
bisericile grecești din Moldova) și Bălgrad (1691).
Cărțile
tipărite în acest secol erau de o mare diversitate: cărți de slujbă (în
slavonă, română, bilingve), cărți biblice (între care și o ediție integrală a
Noului Testament și a Bibliei), cărți cu profil omiletic (Cazanii), cărți de
apărare a Ortodoxiei în fața prozelitismului altor culte, cărți pentru
credincioși greci sau pentru cei vorbitori de limbă arabă[15].
Amintim
aici câteva date despre realizările tipografilor până la domnia lui Constantin
Brâncoveanu și păstorirea marelui ierarh – tipograf Antim Ivireanul. Tiparnița
din Câmpulung a fost cumpărată Matei Basarab[16] de
la Kiev prin intermediul mitropolitului Petru Movilă. Pentru utilizarea acestei
tiparnițe a fost trimis și un meșter tipograf în persoana lui Timotei
Alexandrovici Verbițki. Aceasta a funcționat pe lângă biserica ,,Adormirea
Maicii Domnului” din târg, ctitorie voievodului muntean și a imprimat un Molitvelnic (Evlologhion) în 1635, 226
foi.
După
doar 2 ani, în 1637 s-au pus bazele unei topografii în Mănăstirea Govora din
județul Vâlcea prin grija egumenului Meletie Macedoneanul. Din acest atelier a
ieșit prima carte de cult tipărită în limba română, un Ceaslov (1640). Destinul acestei tipografii de la Govora a fost
frânt prin mutarea utilajului tipografic la Mănăstirea Dealu unde a fost
imprimată Evanghelia învățătoare, 788
p + 109 foi.
În
Moldova cu sprijinul la Vasile Lupu[17] este
pusă în funcțiune prima tipografie de aici prin sprijinul mitropolitului Petru
Movilă de la Kiev care a trimis în orașul celor șapte coline (Iași), tipografia
la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi și un meșter tipograf ieromonahul Sofronie
Pociațki. Același domnitor l-a trimis pe Pociațki la Lvov să aducă alte piese
pentru tipografie. Prima carte realizată aici a fost Cazania mitropolitului Varlaam (1943). Profesorul Pandele Olteanu
(1970) a demonstrat faptul că mitropolitul moldovean a prelucrat textul după
volumul lui Damaschin Studitul, Comoara.
Mitropolitul
Dosoftei a refăcut tipografia în 1679 și a imprimat Dumnezăiasca Liturghie (101 foi). Tipografia a fost adusă prin
grija mitropolitului și prin intermediul lui Nicolae Milescu Spătaru. Savantul
român s-a adresat patriarhului Ioachim al Moscovei care a trimis instalația
tipografică și litera necesară. La Iași tiparnița a fost așezată la biserica
,,Sfântul Nicolae Domnesc”. Din imprimarea capodoperei dosoftiene Viața și petreceria svențelor (4 vol.),
1682-1686 aflăm că aici la Iași a existat o altă școală tipografică formată din
,,făcătorul tiparelor” Macarie și ucenicii săi: Pavel, Ursul și Andrei.
La
Cetățuia a funcționat și o a treia tipografie pentru nevoile credincioșilor
greci. Ea a fost opera colaborării patriarhului Dositei al Ierusalimului
(1669-1709) cu domnitorul Gh. Duca (1678-1683). Primul meșter tipograf de aici
a fost Mitrofan, cel care a ajuns episcop de Huși și apoi de Buzău.
Cercetătorul Dan Simonescu afirmă că acest Mitrofan l-a format în arta
tiparului pe Antim Ivireanul[18].
Evanghelia
cu învățătură din 1581.
Pentru
românii ardeleni activitatea editorială a fost reluată după o jumătate la secol
din 1588, la Bălgrad din grija mitropolitului Ghenadie al II-lea (1627-1640).
S-a reușit imprimarea unei cărți coresiene:
Mitropolitul
Simion Ștefan a tipărit Noul Testament (1646).
Trei dintre aceste predoslovii (la Matei, Luca și Ioan) au fost reproduse –cu
ușoare modificări– și în Biblia de la
București din 1688[19].
La
Bălgrad, ucenicul lui Antim Ivireanul, Mihail Iștvanovici a tipărit un Chiriacodromion (1699), în fapt
reeditarea Cazaniei lui Varlaam și o Bucoavnă
(1699).
În
a doua jumătate a secolului al XVII-lea, activitatea tipografică din Țara
Românească începută pentru această epocă la Câmpulung, Govora și Dealu se
continua prin mitropolitul Varlaam la Mitropolia din București. Ierarhul a pus
bazele unei tipografii ,,de iznoavă” aducând și ,,dascăli de tipografie” de la
Kiev ori Moscova. Aici a imprimat cu ajutorul ieromonahului Chriac Svânta și dumnezăiasca Evanghelie
(1682).
Capodopera
acestei tipografii a fost Biblia de la
București (1688). Cartea este o operă colectivă a muncii de traducere.
Volumul cuprinde părți din Palia de la
Orăștie, traducătorii au folosit și tălmăcirea spătarului Nicolae Milescu
făcută după Biblia grecească de la Frankfurt. Traducerea a fost realizată
de stolnicul Constantin Cantacuzino, Șerban și Radu Greceanu.
Anton
Maria Del Chiaro, contemporan cu această mare realizare notează: ,,Între alte
lucrări tipărite până azi în Valahia sunt și următoarele: Vechiul și Noul
Testament, după versiunea celor 70 (Septuaginta n. n.), tradusă în românește de
doi boieri români din familia Greceanu – unul din ei fu tatăl principesei
Păuna, care trăiește acum în Veneția – ‹‹e principesa Păuna, soția lui Ștefan
Cantacuzino, fiul stolnicului, care a urmat pe tron lui Brâncoveanu››.
Tipărirea acestei opere s-a început sub domnia lui Șerban Cantacuzino, în jurul
anului 1688, și s-a terminat după câțiva ani sub domnia lui Brâncoveanu”[20].
Istoricul
literar N. A. Ursu a atribuit mitropolitului Theodosie, prefața cărții, care
însă a apărut sub iscălitura patriarhului Dositei al Ierusalimului[21].
Constantin
Brâncoveanu este ispravnic (supraveghetor) al imprimării textului sacru și
totodată viitorul domn sub care, de facto, a apărut Biblia[22]. În
calitate de supraveghetor a creat condițiile optime acestui lucru aducând
ediții rare ale Scripturii, dicționare, lucrări lexicografice. Există exemplare
în care pe ultima pagină apar 16 rânduri suplimentare, în care se precizează că
traducerea s-a făcut după ediția de la Frankfurt a Septuagintei și nu după
ediția în limba greacă apărută la Veneția în 1687[23].
Încă
din titlul lucrării se precizează că ,,toate s-au tălmăcit după limba elinească
spre înțelegerea limbii rumânești cu porunca prea bunului […] Domn Ioan Șărban
Cantacuzino Băsărabă Voievod și cu îndemnarea dumnealui Constandin
Brâncoveanul, mare logofăt, nepot de soră al măriei sale”[24].
Este deci, o operă izvodită din colaborarea celor doi.
În
realizarea aceste traduceri alături de Septuaginta
de la Frankfurt, Palia de la Orăștie și Vechiul
Testament în traducerea lui Nicolae Milescu (1660) au mai fost
întrebuințate și alte volume ca suport traductologic: Evanghelie, București, 1682, Parâmiile
preste an ale lui Dosoftei (1683), Apostolul,
București, 1683 dar și Noul Testament de
la Alba Iulia (1648).
Unul
din argumentele folosirii traducerii lui Milescu rezidă în faptul că în cadrul
Vechiului Testament (între paginile 740-750), se află și un text nebiblic, un
tratat filosofic Pentru singurul
țiitoriul gând de Pseudo-Josephus Flavius, tradus din grecește de Spătarul
moldovean, aflat în același loc al Bibliei, în ediția germană, după care a
lucrat traducătorul[25].
Tipografiile din timpul lui Constantin
Brâncoveanu (1688-1714). Sfântul Antim Ivireanul
Domnia lui
Constantin Brâncoveanu în Țara Românească (1680-1714) a lăsat urme adânci în
istoria culturii românești. În primul rând a fost valorificată cartea de cult
care îndeplinea în vremea aceea un dublu rol: de a sluji tipicului bisericesc
și de a reprezenta suportul didactic al școlii românești. Urcarea pe tron a
fost marcată prin apariția Bibliei de la București (1688), prima versiune
integrală a Cărții Sfinte în limba română și s-a încheiat cu editarea unor
broșuri de către fii săi până în 1714. Putem astfel trage o primă concluzie și
anume aceea că vremea lui Brâncoveanu a fost domnia cărții prin excelență.
Ajuns domn al
țării prima etapă a reprezentat-o consolidarea păcii în politica externă prin
alianțe atât cu Răsăritul, cât și cu Apusul, a urmat reforma fiscală ca prim
element al dezvoltării economiei și desigur a visteriei domnești. Tot în acest
domeniu, tânărul domn a întreținut lumânăriile domnești din București și
Târgoviște și, s-a centralizat marea proprietate, domnitorul a fost
proprietarul mai multor sate, heleștee dar și case în Brașov. Prin dezvoltarea
economică s-a realizat cadrul înfloririi culturii românești prin carte și artă
în general. Cel mai bun ambasador al epocii brâncovenești a fost cartea, biserica
și palatul ca opere caracteristice ale domniei.
Curtea
domnească a fost un generos spațiu cultural. Aici și-au avut reședința Ioan
Abramios, fost paroh al coloniei grecești din Veneția, care a tipărit mai multe
cărți, George Maiota, tot grec, cu studii la Roma și Veneția și profesor al
beizadelelor domnești. Un alt reprezentant al cărții a fost eruditul Sevastos
Kimenitul care învățase în Italia și Constantinopol, discipol al lui Al.
Mavrocordat. La noua Academie de la Sf. Sava au fost aduși dascăli celebri: Dr.
Ioan Comnen care a predat fizica și matematica. În acest peisaj deosebit erau
prezenți și mitropoliții Theodosie, apoi Antim, Radu și Șerban Greceanu,
Iordache Cantacuzino, David și Teodor Corbea. Influența grecească asupra
culturii a fost realizată de patriarhii Ierusalimului, Dositei și Hrisant
Notara care au avut un rol important în polemica teologică, dar și în
dezvoltarea învățământului grecesc în Țara Românească. Tot la curte era și o
influență italiană, prin prezența medicului Pylarino, întemeietorul Spitalului
Colțea, a secretarului curții, Anton Maria Del Chiaro.
O grijă
deosebită a domniei a reprezentat-o susținerea tiparului prin clericii țării
(mitropolit, episcop, ieromonah, preot și monah). Mitrofan fost episcop de Huși
a condus destinele tipografiei bucureștene, aici a reușit imprimarea cărții: Mărgăritare, adică cuvinte de multe feluri,
a celui între sfinți părintelui nostru Ioan arhiepiscopului Țarigradului, a lui
Zlatoust și a altor părinți…, (1691). Dar din acest an Mitrofan a fost ales
episcop la Buzău și s-a căutat un nou meșter tipograf.
Prin
intermediul lui Hrisant Notara a fost adus la București în 1691 georgianul
Antim Ivireanul. Se știe că acesta s-a născut în jurul anului 1650. Dintr-o
scrisoare a lui Hrisant Notara către Ianache Văcărescu aflăm date importante
din viața sa: Născut în satul Ude din Georgia, a fost luat de tânăr rob la
turci, dar a fost răscumpărat de patriarhul Dositei al Ierusalimului
(1668-1707). A intrat în obștea monahală a Sfântului Mormânt din Ierusalim (și
nu la Patriarhia cin Constantinopol cum se credea până acum), fiind călugărit
cu numele Antim. Acolo a învățat limba greacă, arabă și turcă. Prin anii
1680-1682 patriarhul Dositei l-a adus la mănăstirea Cetățuia unde a învățat
limbile română și slavonă. Aici a învățat de la Mitrofan meșteșugul tiparului
devenind și egumen al mănăstirii. Prin 1690-1691 Antim a plecat la București
probabil chemat de Mitrofan[26].
În
tipografia de la București a tipărit primele patru cărți: Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, Slujba
Sfintei Parascheva și a Sfântului Grigorie Decapolitul (1692). La un an
distanță a imprimat Evanghelia
greco-română, o realizare tipografică deosebită de seamă, cu gravuri și
frontispicii și vinete lucrate cu o deosebită măiestrie, având și o ,,postfață”
scrisă de el. În 1694 a
tipărit o Psaltire românească cu o
dedicație către Brâncoveanu, căruia i-a închinat și câteva ,,versuri la stema
țării”[27],
iscălite de ,,smeritul între ieromonahi Antim Ivireanul”[28].
Latura
cea mai însemnată a multiplei activități a lui Antim este desigur cea de
tipograf, el având meritul de a fi încetățenit deplin la noi meșteșugul
tiparului și de a fi tipărit numeroase cărți, determinând astfel un însemnat
curent de cultură religioasă[29].
Antologhionul (1697) o carte masivă, cu peste 2100 pagini cu
extrase din Mineie, dar și din Psaltire, Ceaslov, Octoih, Triod, Penticostar și
Liturghier[30]. Celelalte sunt Evanghelia (1697) și Liturghierul greco-arab (1701). Pentru
imprimarea ultimei cărți Antim a turnat literele și a realizat și utilajul
tipografic (matrițele). Aici, în liniștea Snagovului a pus bazele unei școli
tipografice unde au învățat această artă a literelor: ipodiaconul Mihail Ștefan
(Iștvanovici) care a lucrat mai apoi la Bălgrad și Râmnic, în final la Tiflis
(Tiblisi) a pus bazele unei tipografii cu caractere georgiene; apoi Gheorghe
Radovici care a lucrat și la Târgoviște și ieromonahul Dionisie Flor la
București.
Tipografia
bucureșteană încetează de a fucționa, prin plecarea lui Antim la Snagov cu o
parte din utilajul tipografic. Aici a fost egumen al așezământului monahal.
Într-o perioadă de scurtă de cinci ani (1696-1701) a reușit să imptime 15
cărți: șapte grecești, cinci românești, una slavonă, una slavo-română și una
greco-arabă. Din această perioadă amintim doar trei:
Din
pricina unor intrigi simțite de Antim, tipografia de aici își încetează
activitatea în 1701 și se continuă tipărirea volumelor la București. Tipografia
cu caractere arabe a mai imprimat și un Ceaslov
(1703) a fost dăruită de domnitor patriarhului Atanasie Dabbas. La plecarea
înaltului prelat antiohian a luat și tipografia. Instalată la Alep (Siria) a
imprimat numeroase cărți liturgice și teologice până în 1724 când a fost
reorganizată și retehnologizată a imprimat 76 de cărți până în 1899.
La
București, Antim a tipărit în 1703 Noul
Testament, prima ediție a cărții în Țara Românească. Această reușită a avut
la bază textul mitropolitului Simion Ștefan (1648).
La
16 martie 1705 ,,egumenul chir Antim de la Snagov” a fost ales episcop al
Râmnicului. Aici o înființat o nouă tipografie, cu o parte din utilajul grecesc
și românesc de la Snagov, pe care-l numea ,,rodul muncii mele”. Aici a tipărit
9 cărți. Cu acest prilej apar cărți bilingve, cu tipicul, lecturile biblice și
sinaxarul în românește, iar cântările și rugăciunile în slavonește, așa este Antologhionul (1705). În 1706 a tipărit o carte
românească foarte interesantă: Evhologhion
sau Molitvelnic, cu două volume distincte, primul este Liturghierul, cel din urmă Molitvelnicul. Pentru realizarea
volumului, Antim se folosește de Molitvelnicul
(1689) imprimat de preotul calvin Ioan Zoba din Vinț la Bălgrad. De notat
ar fi faptul că această ediție românească a Liturghierului este prima din Țară.
Traducerea a fost făcută de Antim folosindu-se de traducerile anterioare ale
lui Coresi și Dosoftei, precum și variantele în manuscris.
Prin
moartea bătrânului mitropolit Theodosie la 28 ianuarie 1708, Antim a fost ales
mitropolit al țării. Înscăunat mitropolit eparhiot la Duminica Ortodoxiei (22
februarie 1708) a continuat și aici activitatea tipografică, dar și cea de
predicator (din această perioadă datează Didahiile),
de sfătuitor domnesc și de ctitor al mănăstirii ,,Tuturor Sfinților” din
București, mănăstirea Antim de astăzi.
La
Târgoviște, reședința de vară a domnitorului a fost mutată tipografia care a
imprimat 18 cărți dintre care 5 grecești, una slavo-română, una
slavo-română-greacă și 11 românești. Meșter tipograf și diortositorul celor
românești a fost ucenicul Gheorghe Radovici, iar diortositorul celor grecești,
ieromonahul Mitrofan Gregoras.
Între
cărțile grecești amintim Carte de peste
tot anul, cuprinzând, fără lipsă tot serviciul bisericesc (1709), o carte
masivă cu aproape 1600 de pagini, cu aproape toate cărțile de slujbă
(Psaltirea, Ceaslovul, Octoihul, Antologhionul, Triodul, Penticostarul, cele
trei Liturghii și diferite rânduieli).
Între
cărțile românești amintim două cu caracter pastoral scrise de Antim: Învățătură bisericească la cele mai
trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710) și Capete de poruncă la toată ceata
bisericească, pentru ca să se păzească fieștecarele din preoți și din diaconi,
deplin și cu cinste, datoriia hotarului său (1714). Ultima carte a
activității lui Antim a fost tipărită în 1716 la mănăstirea sa: Istoria sfântă adică iudaică a lui
Alexandru Mavrocoradat, tătăl primului domn fanariot Nicolae Mavrocordat. În
testamentul său întocmit odată cu Regulamentul pentru Așezământul Mănăstirii
Antim poruncea: ,,Las cu blestem și aceasta: să aibă datorie tipograful să
învețe meșteșugul tipografiei unul după altul, pentru ca să nu piară acest
meșteșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților pentru folosul țării
și pentru ajutorul casei”[31].
Din acest timp
avem predicile ținute în catedrala mitropolitană cu diferite prilejuri. Prin
aceste cuvântări omiletice se face trecerea de la citirea Cazaniei la predica
pregătită pentru acest prilej liturgic. Din Ediția Ștrempel avem cinci predici
la Florii, trei la Schimbarea la Față, două la Sfinții Împărați Constantin și
Elena, două la Adormirea Maicii Domnului, două la Nașterea Domnului, două la
lăsatul secului de brânză, două la Sfântul Dimitrie, două la Sfântul Nicolae;
câte una la Duminica Vameșului și Fariseului, la Întâmpinarea Domnului, la
Sfinții Apostoli Petru și Pavel, la Bobotează, la Tăierea Împrejur, la Sfinții
Arhangheli. La acestea se adaugă și cuvântări ocazionale: o predică la urcarea
în scaun, trei cuvântări funebre, o cuvântare la parastas, învățătură la Taina
Pocăinței, învățătură despre Spovedanie și două scrisori de apărare trimise lui
Brâncoveanu în 1712.
Mitropolitul
se încumetă în patru genuri de predici: predica sintetică (propriu-zisă),
omilia (predica analitică), pareneza și panegiricul[32],
adăugăm noi și necrologul.
În atenția
înaltului prelat au stat praznicele. Fidel acestor momente se lasă antrenat
mereu și mereu de aceleași evenimente creștine: de cinci ori predică la
Duminica Floriilor, în mod repetat, la aniversarea momentelor vieții lui Iisus
(Nașterea, Bogoiavlenia (Bobotează, Stretenia (Întâmpinarea), Preobrajenia
(Schimbarea la Față) etc., a Mariei (Vovidania (Intrarea în Biserică),
Adormirea[33].
Predica lui
Antim este una elaborată cu efort și grijă; este o predică meditată,
frământată, trăită; compusă și așezată pe hârtie, nu este improvizată la
momentul respectiv și stenografiată de alții. Cu un cuvânt ea este alcătuită cu
chibzuință și artă, după toate regulile omileticii, și în acest sens Ivireanul
este un începător și un precursor al predicii românești moderne[34].
Destinul
acestor predici poate fi comparat cu cel al autorului acestora. Ele au fost
tipărite la 170 de la moartea martirică a Sfântului Antim în șapte ediții între
1886 și 1915: Ioan Bianu (1886), Constantin Erbiceanu (1888), Melchisedec
Ștefănescu (1889), Nicolae Iorga (1911) și Petre V. Haneș (1915). Cea din urmă
ediție critică aparține Acad. Gabriel Ștrempel, Predici (1962). Cercetarea a fost continuată și îmbogățită în
edițiile următoare care au primit titulatura de Opere.
Cel dintâi
care a fost martorul acestor cuvinte de învățătură a fost Popa Stanciul creator
de școală de grămătici la biserica Sf. Gheorghe – Vechi, apoi preot la biserica
Antim. Popa Stanciul nu doar că a fost martor, ci și un admirator. Altfel n-ar
fi încălcat asprele legi eclesiastice, difuzând opera unui vrăjitor și a unui
răzvrătit, cum l-a caracterizat pe Antim gramata patriarhală de condamnare[35].
Este de presupus că originalul Didahiilor,
pierdut astăzi, a fost găsit în biblioteca mănăstirii Antim, de către popa
Stanciul, care l-a încredințat spre copiere ucenicului său în arta scrisului,
grămăticului Efrem[36].
Izvoarele
predicii Sf. Antim sunt: Scriptura, Tradiția, cultura teologică și profană.
Pentru predicatorul muntean el avea însă Scriptura în mintea și inima sa,
fiindcă ea constituia, cu siguranță obiectul unor lecturi și meditații zilnice[37].
Cunoștiințele
biblice ale lui Antim erau mai vechi decât perioada arhipăstoririi din
Muntenia, el a avut din tinerețe deprinderi în acest sens: Antim citează masiv
atât din Vechiul, Noul Testament și literatura apocrifă: Facerea, Ieșirea,
Numerii, Deuteronomul, Iov, Psalmii, Eclesiastul, Proverbele lui Solomon,
Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel, Avacum, Maleahi, Miheia, Ioil, Iona, Zaharia,
Iudit, Isus Sirah, Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistola către Romani, I
Corinteni, Filipeni, Evrei, din Epistolele sobornicești, Apocalipsa,
Protoevanghelia lui Iacob, toate sunt valorificate omiletic[38].
Datele biblice sunt întregite de comentariile patristice: Sfântul Ioan Gură de
Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore
Dialogul, Sfântul Efrem Sirul, Dionisie Areopagitul, Eusebiu al Cezareei,
Sfântul Ioan Damaschinul, Sinesie și Teofilact al Bulgariei. În argumentarea
cuvântărilor sunt folosiți Capadocienii, în frunte cu Ioan Gură de Aur, pe
care-l numește: ,,Ioan Zlataust”, ,,cel cu rostul de aur”. Sfântul Vasile cel
Mare este citat de patru ori, iar Sfântul Grigore ,,Bogoslovul (Teologul)” de
trei ori. De asemenea sunt reproduse pasaje din Efrem Sirul de două ori, din
Sinesie o singură dată, din Dionisie Areopagitul, din Sfântul Ioan Damaschinul
de două ori, și din Teofilact al Bulgariei de șase ori. Aceștia sunt Sfinții
Părinți la care face apel predica mitropolitului Antim[39].
O altă sursă
de documentare o constituie carțile de slujbă, amintim aici Acatistul Maicii Domnului, dar și
literatura populară: Fiziologul,
Alexandria.
În prezentarea
temelor tratate, Sf. Antim s-a folosit de cultura și filosofia greacă. Bun
cunoscător nu doar al filosofiei, ci a întregii culturi clasice a Antichității,
inclusiv a mitologiei greco-romane, el a făcut aluzie la personalități ale
căror opere nu-i erau deloc străine. I-a pomenit pe Anaxagoras, Aristotel,
Democrit și Anaximandru. Citează celebrul aforism al lui Socrate: ,,Cunoaște-te
pe tine însuți”, în predica a doua la Duminica lăsatului sec de brânză. A
amintit de Hesiod în didahia întâia la Sfinții Constantin și Elena, de
împăratul persan Artaxerxes, de Alexandru Macedon și de alții[40].
Tematica
didahiilor e bogată și variată. În cele cinci cuvântări rostite la Intrarea
Domnului în Ierusalim, a vorbit despre: Căința și îndelunga-răbdare a lui
Dumnezeu, Iisus Hristos Răscumpărătorul, Păcatul și căința, Iisus Hristos,
biruitorul păcatului, morții și al omului vechi, Spovedania[41].
În cele
rostite la Schimbarea la Față a Domnului a expus ascultătorilor despre iubirea
jertfelnică a Domnului, întărirea credinței Apostolilor sau ascultarea față de
Fiul lui Dumnezeu.
La Adormirea
Maicii Domnului a scos în relief calitățile Născătoarei de Dumnezeu: vrednicia,
bunătatea, înțelepciunea, puterea.
De Crăciun a
amintit de motivele Întrupării, scopul, măreția și smerenia Fiului lui
Dumnezeu.
Didahiile Sf.
Antim tratează adevăruri dogmatice, morale sub forma unor cuvinte de laudă
adresate Mântuitorului, Maicii Domnului, Sfinților Îngeri, Sfinților Constantin
și Elena și Nicolae, explică cultul divin, Taina Spovedaniei. Ca model de
organizare a textului biblic s-a folosit de exegeză. Majoritatea predicilor
relevă un eminent echilibru între erudiție și creație. Nu sunt compilate, cum
ar fi fost mai simplu, comentariile celebre ale marilor exegeți, pentru că
autorul însuși are imense posibilități de asociere a pildelor, a textelor
scripturistice, în interpretări noi. Antim pune în mișcare uriașa sa cultură
teologică în predici fermecătoare unde au loc ciocniri de idei și unde se nasc
probleme. Și mai are el talentul rar de a tălmăci ideile cele mai subtile în
imagini. Viața cotidiană intră, cu uimitoare naturalețe, în urzeala celor mai
complicate demonstrații teologice[42].
Mitropolitul
Antim a fost și sfătuitorul de taină al lui Constantin Brâncoveanu.
,,Sfaturile” lui Antim îi recomandă prințului cu insistență apropierea de
marile virtuți: duhul dreptății, instaurarea și conservarea păcii (,,Te faci pe
tine fericit și în siguranță dacă aduci pace și faci să înceteze scandalele”),
instaurarea spiritului de justiție (,,în viață să judeci deopotrivă și pe
prieteni și pe vrăjmași”) și al dreptății (,,Îndepărtează pe boieri de la
nedreptate, poruncește-le să se lase de viclenie”), stăpânirea legii (,,păzește
legea și nu o călca”), iubirea, considerația față de supuși, înțelepciunea,
adevărul (,,Lucrează cu plăcere întotdeauna ca să fi fericit. Egalitatea adevărată
să o găsească cu toții și să ai prieteni ai tăi pe cei ce spun adevărul”)[43].
Sfântul Antim
i-a supraviețuit domnitorului mazilit în 1714, a păstorit și sub
Ștefan Cantacuzino până în 1716 când iarăși pe baza unor intrigi la cererea
noului domnitor fanariot este caterisit de patriarhul Constantinopolului.
Totodată i s-a stabilit și o nouă reședință mănăstirea Sfânta Ecaterina din
Sinai, la care nu a mai ajuns niciodată din pricina ienicerilor care l-au înecat
pe bătrânul ierarh într-un afluent al Mariței.
Pentru
contribuția adusă la dezvoltarea culturii bisericești și a rolului major în
introducerea limbii române în biserică Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române în 1992 l-a trecut în rândul sfinților cu zi de prăznuire 27 septembrie.
Tiparul din veacul al XVIII-lea până
astăzi.
Dacă veacul al
XVI a reprezentat apariția tiparului bisericesc în Țările Române de dincolo și
dincoace de Carpați, secolul lui Antim a adus meșteșugul tiparului la apogeu
atât în privința calității scriiturii, a numărului mare al volumelor cât și a
creării unei domnii a cărții.
La debutul
veacului al XVIII-lea lucrurile se schimbă radical, pe tronul Moldovei (1711)
și al Țării Românești (1716) au fost impuși domnitori străini, pe care
populația autohtonă i-a numit fanarioți. Și acum Biserica a deținut
,,monopolul” tiparului românesc. Pe lângă carte bisericească se mai imprimă lucrări
cu profil economic, juridic, istoric și manuale școlare. Cu toate acestea apar
și tipografii particulare care tipăresc și carte bisericească. Acum își
continua activitatea tipografiile de la Râmnic, Buzău, Iași (carte arabă),
inițiative private: Viena, Buda și Sibiu. Tipografia lui Antim de la București
a scos câteva cărți între care amintim Octoihul
(1720) și Slujba Sfântului Botez (1726).
Alături de această tipografie tot la București mai lucrează Tipografia Școlii
Văcăreștilor din mănăstirea Sfântul Sava. După opinia învățatului mitropolit
Tit Simedrea, aceasta este tot operă a domnitorului Brâncoveanu și a
mitropolitului Antim. Aici, în această vreme, a fost tipărită Învățătura bisericească a lui Antim
Ivireanul. Cea de a treia este a Mitropoliei care a imprimat mai multe
cărți. Cu acest prilej cunoaștem numele a câtorva tipografi: preotul Stoica
Iacovici de la biserica ,,Sfânta Vineri” care a lucrat 33 de cărți, dintre care
10 pe cheltuiala sa, Barbu Bucureșteanul și Grigore tipograful. Tot acum s-a
reeditat o lucrare a lui Antim: Învățătura
bisericească folositoare obștii preoțești și a tot credinciosul norod
(1774).
Meșteșugul
tiparului și al gravurilor se învăța din tată în fiu. Meșterii tipografi se
recrutau dintre orășeni, dar se recrutau și tipografi din rândul preoților de
mir și al călugărilor. De multe ori se întâlnesc tipografi dintr-o țară
românească în alta[44].
În Moldova a
apărut o tipografie particulară la Rădăuți, iar la Iași, mitropolitul Iacob Putneanul
a scos un Penticostar (1753). Tot în
Iași a fost tipărită o carte pentru ortodocșii bănățeni în românește și
slavonește cu binecuvântarea mitropolitului Pavel Nenadovici al Carlovițului,
în redactarea episcopului Vichentie Ioanovici Vidac al Timișoarei, Îndreptarea păcătosului cu duhul blândețelor
(3 foi + 167 p.), în 1765.
Pentru
Transilvania și Banat au funcționat tipografiile din Viena (1770) și Buda,
,,crăiasca tipografie a Universității” (1777). În acest context amintim aici
protopopul și profesorul de teologie Constantin Șuboni al Timișoarei, Învățătură creștinească foarte de folos
scoasă de pe limba grecească pe cea rumânească cu osârdia și cheltuiala…,
Viena, 1770; cele 12 Mineie de la Râmnic din 1776-1780, Octoihul (1811) al episcopului Iosif al Argeșului. Tot la Buda au
tipărit și bănățenii Paul Iorgovici, Observații
de limbă rumânească (1799) și traducerile preotului din Beregsău Mic,
Dimitrie Țichindeal. Alte tipografii private, săsești au funcționat la Sibiu și
Brașov.
După un veac
de tranziție cunoscut prin influența iluministă, în veacul următor iau naștere
tipografiile eparhiale: Sibiu, Arad, Caransebeș, la Râmnic a imprimat
tipografia episcopului Calinic, Chișinău și Cernăuți.
În București
începând cu anul 1882 s-a inaugurat la inițiativa episcopului Melchisedec
Ștefănescu, ,,Tipografia Cărților Bisericești” care a dăinuit până în zilele
noastre. Primul director a fost arhim. Ghenadie Enăceanu (1882-1886). Sub
conducerea sa au fost imprimate câteva tipărituri remarcabile: jurnalul
,,Biserica Ortodoxă Română” (ian. 1882) și Notițe
istorice și arheologice adunate de pe la 48 de mănăstiri și biserici antice din
Moldova (1885) de Melchisedec Ștefănescu. Același ierarh moldovean a imprimat
o altă lucrare deosebită: Tratat despre
instirea și închinarea icoanelor în Biserica Ortodoxă și despre icoanele
făcătoare de minuni din România (1890).
La tiparnița
bucureșteană au lucrat Dimitrie Petrovici Bucureșteanul, Dimitrie Mihailovici
Râmniceanul și Stanciu Tomovici Bucureșteanul. În 1817 domnitorul Ioan Caragea
a înființat o tipografie ,,privilegiată” la Cișmeaua lui Mavrogheni, prima
laică din țară. Aici a apărut cartea Cuvinte
șase pentru preoție și ale altor trei sfinți părinți canonicești împotriva
simoniei (1820, 160 p.).
În Moldova,
mitropolitul Veniamin Costachi a refăcut tipografia mitropolitană dar a
înființat o alta la Neamț în 1807. O caracteristică a cărților nemțene este că
au beneficiat de sprijinul egumenilor mănăstirii care sunt pomeniți în foile de
titlu. În mod deosebit trebuie pomenit starețul Neonil, în timpul căruia s-au
tipărit aproximativ 60 de cărți și Dionisie Romano, care s-a ocupat de
refacerea tipografiei, procurând mașini noi și litere de la Praga[45].
Dintre realizările de aici amintim, Noul
Testament (1818) și Pidalionul (1844).
Pentru românii
basarabeni a fost deschisă tipografia exarhicească care a imprimat revista
,,Buletinul eparhiei Chișinăului” (1867-1917) și Trebnic[46]
(1908).
Odată cu
reactivarea Mitropoliei Ardealului de Andrei Șaguna, a fost inaugurată prima
tipografie bisericească din oraș (1850). Aici au fost imprimate cărți de cult,
traduceri din Sfinții Părinți, manuale pentru elevii teologi și pedagogi,
precum și pentru copiii școlilor poporale, alte lucrări cu caracter istoric și
literar. Aici s-a început tipărirea ziarului ,,Telegraful român” (3 ian. 1852,
al doilea redactor a fost Dr. Pavel Vasici din Banat. Capodopera producților
editoriale a reprezentat-o Biblia (1856-1858).
Tot la Sibiu, protopopul Nicolae Tincu Velia a tipărit Istorioară bisericească politico-națională a românilor de preste tot,
mai ales a celor ortodocși orientali din Austria…, (1865, XXIX, + 326 p.).
Mai amintim alte trei reușite: volumele Limba
cărților bisericești (1905) și Ziaristica
bisericească la români (1910) iscălite de Onisifor Ghibu și ,,Revista Teologică
” (1917) izvodită la inițiativa profesorului Nicolae Bălan.
La eparhiile
din Arad și Caransebeș au luat ființă tipografii (1879, 1885) pentru nevoile bisericești
de acolo. Au apărut cele două publicații ,,Biserica și Școala” și ,,Foaia
Diecezană” (1886).
Veacul al
XX-lea reprezintă o continuare firească a tiparului bisericesc. În acest secol
și-au continuat activitatea tipografiile eparhiale din București, Sibiu, Arad,
Caransebeș, Neamț și Chișinău, altele au luat acum ființă Cluj (1921), Oradea
(1921), Roman (1925), Cozia (1928) mutată la Râmnic (1935) și apoi la Craiova
(1939) și Timișoara (1939). După 1948 au funcționat edituri la București,
înzestrată cu tipografie, Neamț (și tipografie), Sibiu (și tipografie),
Craiova, Timișoara (și tipografie), Cluj, Oradea și Dunărea de Jos. Acestea au
continuat să editeze carte religioasă și după 1990. La aceste edituri s-au
adăugat altele odată cu (re)înființarea unor eparhii: Caransebeș, Alba Iulia
etc. Se adaugă edituri de carte religioasă: Harisma, Anastasia, Deisis,
Epifania, Eikon ș. a unde au fost imprimate valoroase cărți.
Vom prezenta
câteva din aceste realizări:
București: Biblia sinodală (1936, 1944, 1968, 1991
(reeditarea celei din 1968), 2008, Biblia
de la București (1988), Biblia
jubiliară (2002, versiunea Anania) ediții succesive ale Noului Testament, Mica Biblie.
Carte de
învățătură: Învățătura de credință
creștină ortodoxă (1952), Tâlcuirea
Sfintelor Evanghelii și a Cazaniilor duminicilor de peste an (1960).
Traduceri din
Sfinții Părinți: Filocalia, vol.
V-XII (1976-1991), ,,Colecția Părinți și Scriitori Bisericești”.
Manuale
universitare: Dogmatică (1952, 1978), Vechiul Testament (1952), Noul Testament
(1956), Istoria Religiilor (1975), Morală (1979-1980), Istoria Bisericii
Ortodoxe Române (1980), Istoria Bisericească Universală (1987, 1993) ș. a.
La Sibiu au
fost publicate în special teze de doctorat în teologie, cursuri universitare
etc. Amintim: Viața și învățătura Sf.
Grigore Palama (1939), Mirenii în
Biserică (1939), Ajutoarele românești
de la mănăstirile din Sfântul Munte Athos (1940), Hristos în Vechiul Testament (1944). Editura ,,Andreiană” tipărește
și astăzi carte teologică.
Tipografia din
Arad a tipărit cercetările realizate de profesorii Academiei Teologice. Amintim
aici pe Nicolae Popovici, Manual de Drept
bisericesc oriental cu o privire specială la dreptul particular al Bisericii
Ortodoxe Române. (1925).
În Basarabia
activa din 1908 o tipografie care va purta denumirea de tipografia ,,Cartea
Românească” în perioada anilor 1918-1944. Aici au fost tipăririte câteva volume
deosebite: Visarion Puiu, Mănăstirile din
Basarabia (1919); Constantin Tomescu, Documente
basarabene (2 vol.) 1928, 1938; Alexandru Scvoznicov, Psihologia sectelor religioase (1939).
Editura
Diecezană din Timișoara a luat ființă în 1939 la stăruința episcopului Vasile
Lăzărescu. Pe parcursul vremii ea va purta mai multe denumiri: Arhidiecezană,
Mitropolitană, Arhiepiscopiei Timișoarei, Învierea și Partoș. A reușit să
imprime: carte de cult: Antologhion (1984, 1999), Tipic bisericesc (1999). Carte de Rugăciuni (mai multe ediții),
Acatistier; carte de învățătură: dogmatică, carte patristică: editare a
volumelor patrologului I. G. Coman, cele ale Mitropolitului Nicolae, colecția
,,Cum Patribus”, carte cu conținut omiletic, carte de istorie bisericească: I.
B. Mureșianu, I. D. Suciu, V. Muntean, manuale pentru învățământul teologic: Carte de Cântări, Bizantinologie.
Concluzii:
Tiparul,
cartea bisericească este o realitate a vieții bisericești. Prin carte s-a
realizat de-a lungul vremii misiunea Bisericii. Autoritatea cuvântului scris a
primat orice activitate de propovăduire a Evangheliei.
Cu un debut al
tiparului în secolul al XVI-lea prin precursori ai acestei îndeletniciri s-a
dezvoltat în veacul al XVII-lea a devenit indispensabilă în ultimele trei
veacuri când Biserica Ortodoxă Română a cunoscut și alte forme de dezvoltare
(învățământ teologic, presă religioasă).
În ceea ce
privește biografia Sfântului Antim ne-am folosit de ultimele cercetări în
domeniu care ne indică: locul nașterii, activitatea artistică și culturală de
la Ierusalim și mai ales prezența în Moldova iar de aici în Țara Românească
fiind adus pentru conducerea tipografiei.
Tiparul a
apărut fie din import prin personalități eclesiastice și politice cum au fost
mitropolitul Petru Movilă și Nicolae Milescu de la Kiev și Moscova, din Polonia
sau Cehia, ori pur și simplu matrițele și literele au fost create pe teritoriul
Țărilor Române. Meșteșugul tipografierii se moștenea din generație în
generație. Pe lângă unele ateliere s-au creat adevărate școli în acest domeniu,
cum au fost cazurile lui Coresi și Antim.
Cartea
bisericească a avut un dublu rol, aceea de a ține conștiința unității de neam,
limbă și credință al românilor din cele trei țări românești și acela de a fi un
dreptar liturgic și didactic pentru români. În acest sens stau și alte două
dovezi indirecte legate de persoana unui patriarh ecumenic care a trimis în
Moldova moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, iar în Banat un arhiereu care îi
va păstori pe românii ortodocși din Banat.
Numai pe raza
protopopiatului Deta au fost identificate (I. B. Mureșianu) mai multe cărți
etate de Sfântul Antim Ivireanul:
- Folea, Antologhion, Râmnic (1705) și Octoih, Râmnic (1706) coligat cu
Antologhionul din 1705.
- Jebel, Liturghier, București (1680).
- Liebling, Antologhion (1705), Octoih (1706).
-Pădureni, Antologhion (1705), Octoih, Râmnic (1706) coligat cu Antologhionul.
-Sculea, Octoih, București (1712).
-Șipet, Antologhion (1705).
Tipografii
acestor cărți au fost clerici (ierarhi, ieromonahi, preoți, diaconi, monahi)
dar și laici (secretari domnești), traducători (boieri), diortositori. Cartea
imprimată a fost cea liturgică, didactică (manuale), lucrări de istorie,
literatură și pastorală.
În ultima
vreme s-a trecut la modernizarea tiparului care a ajuns în forma digitalizată,
offset. Cu toate acestea un impediment al tipăririi îl reprezintă costurile
materialelor tipografice și al manoperei aferente. Dacă în trecut cartea fusese
tipărită din poruncă și spesele domnitorului, astăzi se resimte o criză în ceea
ce privește tipăritura clasică pe hârtie sub avalanșa internetului.
(on-line-ului).
[1] Ion
Bria, ,,Cultura creștină – un comandament misionar actual”, în vol. Ioan I. Ică
jr., (coord.), Persoană și comuniune. Prinos de cinstire Preotului Profesor
Academician Dumitru Stăniloae (1903–1993), Editura și Tiparul Arhiepiscopiei
Ortodoxe, Sibiu, 1993, p. 219.
[2] Sorin Preda, Jurnalismul cultural și de opinie, Editura Polirom, Iași, 2006, p.
11.
[3] Act prin care se manifestă
sacrul, relevarea unei entități sacre. (DEX).
[4] Doru
Radosav, Sentimentul religios la români, Editura
Dacia, Cluj – Napoca, 1997, p. 68-69.
[5]
Virgil Molin, ,,Copiști moldoveni în Banat la începutul secolului al XVIII-lea”,
în rev. ,,Mitropolia Banatului, nr. 4-6 ̸ 1964, p. 211.
[6]
Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica
Ortodoxă Română, Editura Andreiana, Sibiu, 2016, p. 15. (Se va prescurta în
continuare Tiparul în Biserica Ortodoxă…).
[7]
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, vol. I, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
1992, p. 536. (Se va prescurta în continuare Istoria Bisericii Ortodoxe…).
[8]
Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica
Ortodoxă…, p. 16.
[9] Mare boier, secretar în
Evul Mediu.
[10]
Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica
Ortodoxă…, p. 23.
[11]
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe…, p. 545.
[12]
Mircea Păcurariu, op. cit., p.
558-559.
[13]
Valentin Bugariu, Protopopul Mihail
Gașpar. Studiu monografic, Editura Eurostampa, Timișoara, 2007, p. 12.
[14]
Virgil Vintilescu, Consemnări literare.
Repere literare bănățene (De la începuturi până la 1880), Editura de Vest,
Timișoara, 1995, p. 49.
[15]
Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica
Ortodoxă…, p. 44.
[16]
Cuvântul domnitorului a cântărit greu în balanța alegerii Cuviosului Iosif în
scaunul vlădicesc al Timișoarei la 14 noiembrie 1643. (Valentin Bugariu, Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș,
ocrotitorul Banatului, Editura Tiparnița, Arad, 2016, p. 27).
[17]
Vasile Lupu a plătit datoriile Patriarhiei Ecumenice iar ca răsplată a primit
din partea patriarhului Partenie I cel Bătrân moaștele Cuvioasei Paraschiva.
Ierarhul constantinopolitan a fost cel care l-a consacrat ierarh pe Sfântul
Iosif cel Nou de la Partoș.
[18]
Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica
Ortodoxă…, p. 84.
[19]
Mircea Păcurariu, op. cit…p. 67.
[20]
Anton Maria Del Chiaro, Istoria della
moderne rivoluzioni della Valachia, Veneția, 1718, p. 43 după Nicolae
Cartojan, Istoria literaturii române
vechi, Editura Minerva, București, 1980, p. 392.
[21] Ioan
Dură, ,,Mitropolitul Teodosie al Țării Românești. Precizări și contribuții
biografice”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 9-10 ̸ 1988, p. 125-130.
[22] Dan
Râpă – Buicliu, Cartea românească veche.
Studia bibliologica, Editura Alma, Galați, 2000, p. 90.
[23] Doru
Bădără, Tiparul românesc la sfârșitul
secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Editura Istros,
Brăila, 1998.
[24] Gabriel
Țepelea, Pentru o nouă istorie a
literaturii și culturii române vechi, Editura Tehnica, București, 1994, p.
182.
[25] Alexandru
Rosetti, Boris Cazacu, Liviu Onu, Istoria
limbii române literare, Editura Minerva, București, 1971, p. 168.
[26] Antim
Ivireanul, Scrisori, Ediție îngrijită
de Mihail Stanciu și Gabriel Ștrempel, Editura Basilica, București, 2014, 191
p., după Mircea Păcurariu, Tiparul în
Biserica Ortodoxă Română…, p. 92.
[27]
,,Prealuminata stemă a Țărâi Rumânești, ̸ Cu care s-au încoronat vechii
Băsărăbești, ̸ Bolocinstitului domn Constandin s-au dăruit, ̸ Că den fericită a
lor sămânță s-au odrăslit, ̸ Și bunele lor fapte câte poate le plinește, ̸ Și
țara despre toți vrăjmașii o păzește”. (Dan Horia Maziliu).
[28]
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române, vol. II, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 142. (Se va prescurta în
continuare Istoria Bisericii Ortodoxe…vol.
II).
[29]
Mircea Păcurariu, ,,Importanța mitropolitului Antim Ivireanul pentru Biserica
și cultura românească”, în rev. ,,Mitropolia Banatului”, nr. 7-9 ̸ 1966, p.
494.
[30] Mircea
Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe…, vol.
II, p. 143.
[31] Șerban
Ionescu, Panait I. Panait, Constantin
Vodă Brâncoveanu. Viața. Domnia. Epoca, Editura Științifică, București,
1969, p. 327.
[32]
Eugen Negrici, Antim. Logos și
personalitate, Editura Minerva, București, 1971, p. 10. (Se va prescurta în
continuare Antim. Logos…).
[33]
Eugen Negrici, Antim. Logos…, p. 58.
[34]
Alexandru I. Ciurea, ,,Antim Ivireanul predicator și orator”, în rev.
,,Biserica Ortodoxă Română”, 1956, nr. 8-9, p. 776. (Se va prescurta în continuare,
,,Antim Ivireanul predicator…”).
[35]
Gabriel Ștrempel, Antim Ivireanul, Editura
Academiei, București, 1997, p. 15. (Se va prescurta în continuare Antim…).
[36]
Antim Ivireanul, Opere, Ediție
critică și studiu introductiv de Gabriel Ștrempel, Editura Minerva, București,
1972, p. XLV. (Se va prescurta în continuare Opere).
[37]
Alexandru I. Ciurea, ,,Antim Ivireanul predicator…”, p. 792.
[38]
Dumitru Belu, ,,Predicile lui Antim Ivireanul – O ediție critică a predicilor
lui Antim”, în rev. ,,Mitropolia Ardealului”, 1963, nr. 1-3, p. 192. (Se va
prescurta în continuare ,,Predicile lui Antim…”).
[39]
Alexandru I. Ciurea, ,,Antim Ivireanul predicator…”, p. 800.
[40]
Gabriel Ștrempel, Antim…, p. 196.
[41]
Valentin Bugariu, ,,Elemente de educație religioasă în opera Sfântului Antim
Ivireanul”, în ,,Morisena”, I, nr. 3 ̸ 2016, p. 38-43.
[42] Eugen Negrici, Antim. Logos…, p. 76.
[43] Dan
Horia Mazilu, Introducere în opera lui
Antim Ivireanul, Editura Minerva, București, 1999, p. 125.
[44]
Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica
Ortodoxă…, p. 117.
[45]
Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica
Ortodoxă…, p. 183.
[46]
Cartea reprezintă a piatră de hotar pentru folosirea termenului de ,,slavă”. De
acum termenul apare și în toate cărțile de cult apărute în România. Înainte de
această dată a fost întrebuințat substantivul ,,mărire” așa cum îl avem în Molitvelnicul apărut la Târgoviște,
București (1729), Buzău și Râmnic (1747) și Neamț (1848). Într-un studiu
dedicat acestei probleme, părintele acad. Niculae M. Popescu (1937) afirmă
faptul că doar de la cartea aceasta ,,mărire” a fost schimbat cu ,,slavă”.
Printre argumentele folosirii în recitativul liturgic a substantivului
,,mărire” se sprijină pe unul logic luat de la Titu Maiorescu: ,,Se înțelege de
la sine că acolo unde pe lângă cuvântul slavon există un cuvânt român, acesta
trebuie menținut și acela depărtat. Vom zice dar ‹‹binecuvântare›› și nu
‹‹blagoslovenie››” (Critice, I, ed.
1931).
Ilustrațiile au fost preluate după Pr. Acad. Mircea Păcurariu, Tiparul în Biserica Ortodoxă Română, Editura Andreiana, Sibiu, 2016, p. IV-XXI.
